TĂCEREA, LINIȘTEA MINȚII

Să ne arătăm tăcuți și fără știință în fața celorlalți căci abia atunci dovedim și dobândim cea mai multă cunoștință, căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă și află.

Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minții și aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minții prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenței. În această tăcere mintea omenească se întâlnește cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma ușuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească și pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ”Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simțirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deșert. (Teodor al Edesei)

Limbuția este tronul slavei deșarte prin care omul se arată pe sine și caută să se facă cunoscut. Limbuția este semnul după care-i recunoști pe ignoranți, ușa clevetirii, călăuza glumelor și a prosteștii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinței, nasătoarea trândăviei,înainte-mergatoarea somnului, imprăștierea minții, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbințelii inimii, întunecarea rugăciunii.

Tăcerea întru cunștintă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, straja împotriva dușmanilor, închisoare unde intră sufletul și-și plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morții, zugrav iscusit al chinurilor veșnice, iscoditoare a judecății lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinței), vrăjmașa îndrăznelii, tovarășa liniștii, potrivnica iubirii de a învăța pe alții, adaus de cunoștință, prilejuitoarea vederilor dumnezeiești, progres nearătat al virtuții, suire tăinuită către Dumnezeu.

Cel ce nu-și cunoaște greșelile își înfrânează limba, iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat, liniștea omului duhovnicesc mistuie slava deșartă.

Un singur cuvânt a rostit Petru și din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat că s-a spus: ”Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greșesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) si de ceea ce-a spus altul: ”Mai bine să cazi de la înălțime pe pământ, decât din pricina limbii.”

Tăcerea creează o stare de liniște a minții care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă și pe care caută să o înțeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu și în cunoașterea smereniei sale în fața lui Dumnezeu, ea dă naștere rugăciunii. Tăcerea întru cunoștință nu numai că ne păzește de vrăjmasi, dar nici nu-i lasă să se apropie.

Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, știe că e indefinit și nu se poate descrie. Își dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoștința micimii și nepriceperii sale. Dacă numai în tăcere se cunoaște pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaste pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, și-I răspunde prin smerenia sa. ”De-ți vei păzi limba ta, frate, ți se va da ție de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să privești sufletul tău și prin aceasta vei intra in bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieși din întuneric.”

Limbuția se naște sau din prea mare libertate în vorbire și din obișnuința cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, așa precum s-a deprins și precum îi cere obiceiul, așa și grăiește – sau mai ales din slava deșarta la cei ce se nevoiesc și deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulți dintre cei care-și înfrânează stomacul cu oarecare sforțare opresc și multă grăire a limbii.

Cel ce se sârguiește în cugetarea la moarte iși oprește limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se ferește de vorbărie ca de foc. Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar cel înelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține si pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

Când afli pe unul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, așa vrajba strică pe cei virtuoși cu viața, și cu socotința. (Antonie cel Mare)

Nu spune mulțimii cuvinte despre evlavie și buna viețuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc ca vei fi luat în râs de cei smintiți. Căci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puțini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce voiește Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)

Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește mintea, aceea tâlcuiește cuvântul. (Antonie cel Mare). Prin trup omul este muritor. Dar prin minte și cuvânt nemuritor. Tăcând înțelegi și după ce ai înțeles grăiești. Căci în tăcere naște mintea cuvântul. Și rostind cuvânt de mulțumită lui Dumnezeu, iți lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)

Cel ce vorbește fără socoteală nu are minte, căci grăiește fără să înțeleagă nimic. Cercetează dar ce-ți este de folos să faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47

Nu vorbi cu doua limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul și într-alt fel aflându-te cu conștiința. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osânda. (Marcu Ascetul)47

Precum usile bailor, deschizandu-se necontenit, imping caldura dinauntru afara, asa si sufletul cand vrea sa vorbeasca multe, chiar daca le-ar spune toate bune, imprastie si slabeste puterea tinerii de minte prin poarta graitoare. Prin aceasta mintea uita sa spuna lucrurile care se cuvin la vreme potrivita si impartaseste de-a-valma oricui se nimereste o amestecatura de ganduri, nemaiavand nici pe Duhul Sfant, care sa-i pazeasca cugetarea ferita de naluciri. Caci lucrul bun scapa totdeauna vorbariei, fiind strain de orice valmasag si imaginatie. Buna este deci tacerea la vreme, ea nefiind decat mama gandurilor prea intelese. (Diadoh al Foticeii)

De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi? Se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. „Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară” a spus pascal. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea, Pascal spunea că nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru „că nu ştie să stea liniştit într-o cameră”.

Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi. Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.

Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.

Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu.Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apoc. 5,9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Pr. Iulian Naroş