Ecumenism

       Mişcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de Consiliul Ecumenic al Bisericilor CEB (sau Consiliul Mondial al Bisericilor CMB), este de origine engleză şi americană, şi îşi are rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă din a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Ea a fost precedată de un număr de organizaţii anglicane şi protestante, care militau pentru apropierea şi colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea războaielor dintre popoare. Au fost mai multe adunări generale ale CEB, unde s-au pus în discuţie multe subiecte. S-a arătat şi că CEB nu este şi nu va trebui niciodată să devină o supra-Biserică, adică nu este Una Sfântă, despre care vorbesc mărturisirile de credinţă, ci are doar menirea să «ajute» „Bisericile” spre a-şi găsi unitatea în Hristos. Totodată s-a specificat că hotărârile luate, fie de adunarea generală, fie de alte organisme ale consiliului, nu aduc nici o atingere libertăţii Bisericilor membre, care erau libere să le accepte sau să le respingă. Insă cu toate acestea, delegaţii Bisericii Ortodoxe au avut mult de luptat împotriva pretenţiilor protestanţilor de a transforma CEB într-o suprastructură eclezial-universală sau într-un sinod al tuturor Bisericilor şi denominaţiunilor creştine. Doctrina oficială a organizaţiei afirmă că „CEB reprezintă o asociaţie frăţească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după Scriptură, şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună pentru slava singurului Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. După zeci de ani de consfătuiri, discuţii, întruniri şi congrese, se constată că ele sunt departe de a fi realizat unitatea de credinţă în Iisus Hristos, pentru ca toţi creştinii din lume să mărturisească cu o inimă şi într-un glas: „Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. In afară de Consiliul Ecumenic, mai sunt şi alte organizaţii mondiale care sub masca ecumenismului încearcă să reunească toate confesiunile creştine şi necreştine într-o supraconfesiune lipsită de har – şi deci lipsită de mântuire – şi având ca aspiraţie numai scopuri sociale. „Din punct de vedere ortodox, ecumenismul creştin nu poate să fie deci o căutare a unităţii cu orice preţ pe baza unui minim numitor comun; ceea ce-i va uni pe creştini este plenitudinea adevărului, căci Hristos este plenitudinea şi niciodată El nu-şi va abandona Biserica. Prezenţa ortodocşilor în sânul mişcării ecumenice este expresia unui imperativ de iubire frăţească faţă de toţi cei ce se reclamă ai lui Hristos, dar această iubire, venită de la Dumnezeu, nu poate să fie o iubire fără adevăr”. „Se cere de asemenea membrilor Bisericii Ortodoxe, să fie cu mare grijă ca nu cumva să renunţe la ceva din tradiţia noastră milenară, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite şi apărate de atâţia sfinţi şi cu atâta jertfă. Că dacă Sfinţii Părinţi întruniţi la cele şapte Sinoade ecumenice şi la cele unsprezece sinoade locale în primele veacuri creştine nu ar fi fost cu mare atenţie la apărarea dogmelor şi învăţăturilor credinţei ortodoxe, noi astăzi poate nu mai eram creştini ortodocşi. Deci trebuie să fim cu luare aminte ca jertfa Sfinţilor noştri Părinţi să nu fie zadarnică. Altfel ne pierdem şi noi mântuirea şi dezbinăm şi pe credincioşii Bisericii Ortodoxe, atât de statornici, evlavioşi şi devotaţi”.
*
Reţinerile ortodoxe faţă de Consiliul Ecumenic sunt întemeiate pe temerea, conştientă sau inconştientă, de a vedea Biserica Ortodoxă legată de o instituţie pe care, de fapt, nu o reprezintă, deşi statutele Consiliului şi declaraţiile reiterate de conducătorii săi afirmă că Bisericile membre îşi păstrează întreaga libertate, doctrinară şi administrativă.
Participarea ortodocşilor trebuie văzută bineînţeles în lumina adevărului afirmat cu tărie de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, căci ar fi un pericol foarte mare să acceptăm relativismul, superficialul şi secularismul ca principii ale angajării noastre ecumenice. „In afara Bisericii nu există mântuire. Casa lui Dumnezeu este una singură şi este cu neputinţă să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică” zice Sf. Ciprian al Cartaginei; de asemenea, Fericitul Augustin spune: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viaţa veşnică”. „In afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, taine, «Aliluia» şi «Amin», Evanghelie, credinţă şi să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poţi să ai exclusiv în Biserica Universală şi Dreptmăritoare”. La fel, Sfântul Irineu de Lyon spune: „Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul; cei care se depărtează de la Biserică (…) se pedepsesc pe ei înşişi, şi tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că după prima şi a doua mustrare îndepărtează-te de ei”. Este incontestabil că poziţia ecleziologică a Bisericii Ortodoxe acordă participării sale o semnificaţie esenţialmente diferită faţă de cea pe care o întâlnim la comunităţile născute din Reformă: ortodocşii şi protestanţii nu văd în Consiliul Ecumenic aceeaşi realitate. Protestanţii, pentru care Biserica rămâne esenţialmente „o comunitate a păcătoşilor iertaţi”, consideră în general că dezbinările creştinilor în istorie sunt dezbinări ale Bisericii însăşi. Ei zic că unitatea Bisericii despre care vorbeşte Crezul nu este deplin realizată de nici una dintre confesiunile creştine, ci fiecare dintre acestea trebuie să o caute. Tocmai aceasta ar fi funcţia Consiliului Ecumenic: mulţumită lui, Biserica, apropiindu- se de unitate, va deveni mai pe deplin Biserică; ea s-ar „căi” pentru păcatul împotriva unităţii de care s-a făcut vinovată şi ar ajunge astfel la o mai mare fidelitate fată de Dumnezeu. In expunerile lor ecumenice, numeroşi responsabili protestanţi insistă neobosit asupra necesităţii ca toate Bisericile să renunţe la orice exclusivism dogmatic, la orice „nu putem” doctrinar, zicând totodată că:

  „Intr-un anume sens, putem considera Biserica precum o facem în cazul credinciosului individual, despre care se poate spune că este drept şi păcătos în acelaşi timp…”. Bineînţeles că ortodocşii nu pot accepta această teologie a Bisericii în acelaşi timp „drepte şi păcătoase”: taina Bisericii constă, într-adevăr, tocmai în faptul că împreună, oamenii păcătoşi alcătuiesc Biserica infailibilă, Trup al lui Hristos, templu al Duhului, stâlp şi temei al adevărului. Nu se poate face deci nici o analogie între individ, membru păcătos, şi Biserică – Trup al lui Hristos. Atitudinea protestantă apare ortodocşilor ca o negare a deplinei şi realei prezenţe a lui Hristos în Biserică, ca un refuz al făgăduinţei pe care El a făcut-o ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Acest adevăr deplin este deci prezent într-o Biserică vizibilă, care este unică, sfântă, universală şi apostolică, de care celelalte confesiuni creştine sunt despărţite. Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt şi nu o unitate a oamenilor care s-ar fi pierdut în istorie. Această unitate este în Biserica unică ce nu va putea fi divizată de neînţelegerile omeneşti.
Oamenii nu pot împărţi Biserica lui Dumnezeu şi apoi să o reunifice. Ei pot s-o părăsească, apoi să revină în sânul ei. De aceea Biserica Ortodoxă cheamă pe ceilalţi creştini tocmai la o astfel de reîntoarcere: reîntoarcerea la credinţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, pe care ea a păstrat-o pe deplin. Din această perspectivă, Consiliul ecumenic este înainte de toate un loc al întâlnirii, al mărturisirii, al dialogului şi eventual al colaborării practice. Participarea ortodocşilor nu semnifică deci că Biserica Ortodoxă, ca realitate dumnezeiască în istorie, poate adăuga ceva esenţial la ceea ce are deja, ci semnifică faptul că ortodocşii, ca indivizi – imperfecţi şi păcătoşi – pot să arate celorlalţi creştini adevărata cale către unitate. Tot ortodocşii (deşi sunt într-o minoritate absolută în CEB) au reuşit să facă să se aprobe declaraţia că „adeziunea unei Biserici la Consiliul Ecumenic nu implică faptul că, din acel moment, ea consideră propria concepţie asupra Bisericii ca fiind relativă… Faptul de a lua parte la Consiliu nu implică
faptul că fiecare Biserică trebuie să le considere pe celelalte ca Biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului…”.
Aceste condiţii, exprimate cu absolută claritate, permit Bisericii Ortodoxe să participe la mişcarea ecumenică fără să renunţe la conştiinţa că este singura adevărată Biserică şi fără să-şi modifice atitudinea fundamentală faţă de alte comunităţi creştine. Totuşi protestanţii, majoritari în „Mişcare”, dezvoltă o teologie ecumenică proprie, fapt ce a determinat pe ortodocşi, în 1950 spre exemplu, să se abţină de la declaraţia comună şi să declare separat: „Credem că doar întoarcerea la credinţa vechii Biserici, unită şi indivizibilă, a celor şapte Sinoade ecumenice, adică la moştenirea comună, neîntinată şi neschimbată, poate să ducă la reunificarea dorită de toţi creştinii dezbinaţi. Căci doar comuniunea şi unitatea creştinilor în credinţa comună poate avea ca rezultat comuniunea lor în Sfintele Taine şi unitatea lor indisolubilă în iubire, ca mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al Bisericii lui Hristos… Suntem nevoiţi să ne declarăm profunda convingere că doar Biserica Ortodoxă a păstrat plenară şi intactă credinţa împărtăşită odinioară sfinţilor. Nu datorită vreunui merit omenesc, ci pentru că Dumnezeu a dorit să-Şi păstreze «comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu» (II Cor. 4, 7)”.

  Făcându-se om în istoria vizibilă, Fiul lui Dumnezeu a întemeiat pe pământ o comunitate vizibilă, posedând în mod tainic plenitudinea harului mântuirii. Această plenitudine este prezentă în fiecare comunitate ce mărturiseşte adevărata credinţă. Concepţia protestantă după care unitatea şi plenitudinea Bisericii aparţine fie unui „dincolo invizibil”, fie unui viitor eshatologic, apare ortodocşilor ca o negare a realităţii mântuirii, ca un refuz a ceea ce însuşi Dumnezeu ne-a dăruit. Reprezentanţii ortodocşi au avut libertatea de a-şi exprima opiniile în adunările Consiliului Ecumenic, dar consiliul fiind dominat de majoritatea protestantă, ortodocşii nu pot purta o discuţie eficace cu aceştia41, astfel că organizaţia alunecă într-o direcţie incompatibilă cu principiile ortodocşilor şi probabil că în cele din urmă va face imposibilă prezenţa acestora . Cititorul va fi putut înţelege ceea ce are poziţia ortodoxă original şi particular în raport cu creştinii Occidentului. Faţă de Biserica romană, ca şi faţă de protestanţi, Ortodoxia se propune ca adevărata Biserică de care creştinii Occidentului s-au separat. Există deci aici un exclusivism la fel de definitiv ca şi cel al Romei, dar în numele unei înţelegeri diferite a Bisericii. Dezvoltarea papalităţii, ce a culminat în dogma infailibilităţii papale, a conferit romano-catolicismului o structură monolitică şi un criteriu permanent al adevărului care, de fapt, este în acord cu o mare supleţe doctrinară şi liturgică; Roma cere tuturor creştinilor acceptarea criteriului însuşi, mai mult decât pe cea a unui sistem doctrinar. In ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, care nu posedă un criteriu infailibil şi permanent al adevărului, nici o structură monolitică, ea vede unitatea în comuniunea de credinţă căreia însăşi Biserica – sau mai curând Duhul, mereu prezent în Biserică – îi este criteriul unic. Duhul adevărului sălăşluieşte în comunitatea credincioşilor legaţi prin iubire şi, dacă El se exprimă natural prin gura celor ce posedă o harismă a învăţăturii – episcopii -, El aparţine Bisericii în calitatea sa de Trup. Acest Trup este pe deplin prezent oriunde este slujită Euharistia, în fiecare Biserică locală, şi nici o putere, doar aceea a Duhului, nu s-ar putea impune de la sine poporului lui Dumnezeu unit în Iisus Hristos. Creştinul este fundamental liber, liber printr-o adevărată libertate, care-i permite să accepte Adevărul pe care Dumnezeu i L-a revelat; el este deci de asemenea responsabil de acest adevăr; el l-a descoperit şi 1-a păstrat în Biserică, în comuniunea cu Duhul, în supunerea raţională faţă de autoritatea doctrinară a Bisericii, în legătura de iubire cu fraţii săi. Această libertate a ortodoxului în raporturile sale cu Dumnezeu face posibil pentru el dialogul cu orice creştin, protestant sau catolic, si-l face să-i atragă pe fraţii săi dezbinaţi nu către un „criteriu” oarecare – Roma sau sola Scriptura -, ci către un adevăr viu, către experienţa comuniunii liturgice, către Biserică ca templu al Duhului. Insă, pe de altă parte, responsabilitatea cu care se simte personal învestit îl face extrem de sensibil la chestiunile doctrinare. Nu doar că nu va accepta punerea în discuţie a dogmelor Bisericii, dar va considera că orice schimbare, oricare ar fi aceasta, în ritul şi administraţia Bisericii, îl priveşte personal. Iar ca o concluzie la acest capitol, redăm aici şi opinia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, înregistrată pe bandă magnetică în anul 1992: „…Participarea Bisericii noastre la acest Consiliu Ecumenic trebuie să urmărească un singur scop: să apropie creştinismul mondial de creştinismul originar, care s-a păstrat în Biserica Ortodoxă de-a lungul a două mii de ani”.

  Amintim spre exemplu şi „legalizarea” la a patra adunare a CMB (1983), cu toată opoziţia ortodocşilor, a preoţiei feminine.  Protestele şi vocile ortodocşilor au devenit în timp din ce în ce mai putin auzite. Iată ce spun doi ierarhi în legătură cu a VII-a adunare generală, care a avut loc în 1991: „Se constată, aşa cum am sesizat de mult, tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum o dorinţă sfântă spre unitate în Hristos şi unire sinceră” (I.P.Ş. Mitropolit Bartolomeu al Calcedonului, actualul Patriarh Ecumenic); „In curând în CMB nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru «ecumenism» este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul” (I P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului). Iar după a opta adunare generală a CMB (1998), iată ce remarca un reprezentat al Bisericii Ortodoxe Ruse, Pr. Ilarion Alfeev: „Ortodocşii nu pot influenţa activităţile CMB, pentru că ei reprezintă o minoritate.

  Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor? Acestea nu pot fi discutate pentru că «divizează» (adică sunt contra unităţii „Bisericilor” n n.). Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonia femeilor? Acestea nu divizează? Ca să nu mai vorbim şi de recentele practici şamanice promovate la o şedinţă a Adunării de la Harare (1998) la care secretarul general al CMB, dr. Conrad Reiser, a încheiat ceremonia de deschidere a decadei ecumenice de solidaritate cu femeile cu un act de vindecare în tradiţia şamanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bisericilor Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei şi Serbiei, de a se retrage complet din mişcarea ecumenică. Aceste Biserici locale au înţeles că participarea lor la CMB devine inoportună şi antiortodoxă. Aşadar participarea acum la CEB a Bisericii Ortodoxe, se loveşte de însăşi concepţia care există în interiorul CEB-ului. Sfinţii Părinţi au avut, într-adevăr, discuţii cu cei necredincioşi, dar numai de pe poziţia de a le arăta unde şi ce greşesc. Rugăciunile lor „împreună” cu ereticii erau, spre exemplu, de felul rugăciunii Sfântului Ilie, avandu-i alături pe proorocii lui Baal, şi coborârea focului din cer a fost dovada că „rugăciunea” lor nu a fost primită de Dumnezeu, sau ca rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, care, pentru a dovedi că credinţa ortodoxă este cea adevărată, a deschis prin rugăciune uşile bisericii în faţa ereticilor. De asemenea un mare neajuns al rugăciunilor în comun şi a slujbelor ecumenice este sminteala credincioşilor de rând, care pierd conştiinţa apartenenţei la singura Biserică adevărată şi duce apoi şi la relativizarea adevărurilor dogmatice (de credinţă).

Autor: Arhim. Cleopa Ilie

Preluare: Youtube