Ce este sola scriptura?

   ”Pentru a cunoaște adevărul în ceea ce privește credința, trebuie mers la izvorul acelei credințe. Trebuie cunoscută tradiția acelei religii.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături.”

 

O analiză a principiului folosit și pretins de neoprotestanți

John WhitefordJohn Whiteford a fost pastor secund într-o biserică nazarineană și s-a convertit la credința ortodoxă la puțin timp după ce și-a luat diploma de licențiat la Southern Nazarene University, Oklahoma. El s-a întâlnit mai întâi cu Ortodoxia prin implicarea lui în mișcarea împotriva avortului, care includea și pe Părintele Anthony Nelson și pe câțiva din membrii parohiei lui. După ce a cercetat Scripturile și scrierile Bisericii din primele veacuri mai bine de un an și în urma dragostei, rugăciunilor și răbdării Părintelui Anthony și a membrilor parohiei lui, Sf. Benedict, John Whiteford a fost primit în Sfânta Biserică Ortodoxă. El a scris acest articol pe când slujea în biserica Sf. Vladimir din Houston, Texas.O examinare ortodoxă a învățăturii protestante.

Introducere: Sunt protestanții dincolo de orice speranță?De când m-am convertit de la Protestantismul Evanghelic la Credința Ortodoxă, am observat o anumita mirare din partea celor care au crescut ortodocși cu privire la posibilitatea ca un Protestant să fie convertit. Aceasta nu pentru că ortodocșii sunt nesiguri cu privire la credința lor, ci pentru că le este greu să creadă ca ceva ar putea rupe insistența protestanților ca ortodocșii sunt greșiți! Am ajuns la concluzia ca cei mai mulți ortodocși au o înțelegere limitată a Protestantismului și a originii aderenților lui. Din această cauză, atunci când „ortodocșii din naștere” au discuții cu protestanții nu reușesc să comunice eficient, chiar dacă folosesc aceleași cuvinte, pentru că nu au o baza teologica comuna prin care să-și discute diferențele. Când se ia în considerare cele mai mult de douăzeci de mii de denominații protestante (singurul element comun fiind pretenția fiecărui grup de a înțelege corect Scriptura), este ușor de înțeles poziția celor care sunt confuzi cu privire la Protestantism. În ciuda tuturor obstacolelor, există încă speranțe pentru protestanți. Protestanții care caută o teologie sănătoasă, o închinare adevărată și o credință de veacuri practic bat la ușile noastre (pentru cei care nu acorda atenție acestui fenomen afirmația pare ciudată). Aceștia nu mai sunt satisfăcuți de curentele moderne în Protestantismul american, dar atunci când le deschidem ușa trebuie să fim pregătiți. Ei pun întrebări! Mulți dintre ei sunt pastori sau laici bine informați; ei caută sincer Adevărul, dar au multe prejudecați de învins și au nevoie de credincioși ortodocși bine informați care să-i ajute în căutarea lor – ortodocși care știu de unde vin protestanții, sau, chiar mai important, știu bine ce cred ei înșiși. În mod ironic (sau providențial) această creștere a interesului americanilor protestanți pentru Ortodoxie are loc în condițiile unei invazii fără precedent a diferitelor culte sau secte religioase în țările de tradiție ortodoxă, în urma deschiderii ușilor către fostele țări comuniste. Aflați în avangarda acestei invazii se află americanii evanghelici și harismatici, fiecare sectă încercând să se laude ca a pus piciorul chiar și printre păgânii ruși! Noi, ortodocșii, suntem astfel confruntați cu o dubla misiune – pe de o parte să prezentam Ortodoxia protestanților din Occident, pe de alta să oprim răspândirea ereziilor printre ortodocși atât aici în Occident cât și în țările tradițional ortodoxe. În ambele cazuri este important să fim echipați cu suficiente cunoștințe și cu o înțelegere a problemelor care ne confruntă. Probabil trăsătura cea mai intimidantă a Protestantismului și care îi da o mare rezistenta este existenta numeroaselor diferențe și contradicții. Ca și mitica Hydra, capetele Protestantismului se înmulțesc mereu, și cu toate că diferitele erezii pot fi confruntate individual, cheia succesului nu consta în aceasta. Pentru ca cineva să înțeleagă credințele unice ale fiecărei secte este necesar să cunoască istoria și dezvoltarea Protestantismului în general, teologia particulară a fiecărei ramuri majore, filozofia și stilul închinării. Numai astfel pot fi înțelese unele curente moderne, cum ar fi liberalismul și emoționalismul. Chiar și cu aceasta cunoaștere, este imposibil să se țină evidența tuturor grupurilor protestante care apar aproape zilnic. Dar în ciuda multiplelor diferențe exista o idee de baza care unește aceasta masa amorfa de mii de grupuri disparate în categoria generala a Protestantismului. Fiecare grup protestant (cu unele mici excepții) crede ca a dobândit înțelegerea corecta a Bibliei, și cu toate ca diferă în interpretarea ei, este de acord cu privire la modul de a o interpreta – fiecare pentru sine însuși și separat de Tradiția Bisericii. Înțelegerea acestei doctrine, a caracterului ei eronat și a metodei corecte de folosire a Scripturii este cheia dialogului cu protestanți din orice denominație. Chiar și grupuri diferite cum ar fi baptiștii și penticostalii au acest punct comun – într-adevăr, dacă ai ocazia să asiști la o discuție între un baptist și un penticostal vei observa ca în ultimă analiză ei își citează unul altuia texte din Scriptură. Dacă sunt egali din punct de vedere intelectual, nu vor ajunge niciunde în discuție pentru că în mod esențial ei sunt de acord cu abordarea individuală a Scripturii și nu pot vedea că problema este metoda greșită de a folosi Scriptura. În aceasta constă această Hydra a ereziilor, și capetele sunt afectate numai dacă îi atingi inima. De ce „Numai Scriptura”? Ca să înțelegem cum gândesc protestanții, trebuie mai întâi să știm de ce cred ceea ce cred. De fapt, dacă încercăm să ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem decât să avem o oarecare apreciere pentru motivele care i-au determinat să promoveze doctrina Sola Scriptura (sau „numai Scriptura”). Luând în considerare corupția Bisericii Catolice din acea vreme, învățăturile degenerate pe care le promova și înțelegerea distorsionată a tradiției pe care o folosea ca să se apere, cât și faptul că de secole Apusul fusese rupt de orice contact cu moștenirea Ortodoxă a Bisericii, este greu de închipuit cum Luther ar fi putut proceda altfel. Cum ar fi putut Luther să facă apel la tradiție pentru a lupta împotriva abuzurilor, când tradiția (în concepția celor din Occidentul Latin) era personificata de însuși papalitatea responsabila de aceste abuzuri. Pentru Luther tradiția era cea care a greșit și pentru a reforma Biserica era necesar să se procedeze doar pe baza Scripturii. Cu toate acestea, Luther nu a încercat să elimine tradiția în totalitatea ei, nici nu a folosit „numai” Scriptura, ci a căutat să elimine acele părți ale tradiției catolice care erau corupte. Din păcate, retorica lui a fost mai puternica decât acțiunile lui și reformatorii mai radicali care au urmat au dus ideea de Sola Scriptura la concluziile ei logice. Probleme ale doctrinei Sola Scriptura.

A. Este o doctrina bazata pe un număr de presupuneri greșite?

O presupunere este ceva considerat de la început corect, de obicei în mod inconștient. Dacă presupunerea este valida, totul este bine, dar dacă este falsa, duce la concluzii false. Speranța este că atunci când cineva face o presupunere greșită și descoperă că rezultatele sunt greșite se va întreba în ce consta greșeala. Protestanții care sunt deschiși să analizeze cinstit starea curenta a lumii protestante ar trebui să se întrebe de ce, dacă doctrina fundamentala Sola Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste doua zeci de mii de grupuri diferite care nu sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamnă a fi creștin. De ce (dacă Biblia este suficientă, separată de Sfânta Tradiție) un baptist, un adventist, un harismatic sau un metodist își afirma fiecare credința în Biblie fără a cădea însă de acord cu privire la înțelesul ei. Iată o situație, o concluzie pe care și protestanții o găsesc problematică. Din nefericire, protestanții dau vina pe orice cu excepție cauzei primare. Ideea de Sola Scriptura este atât de fundamentală pentru Protestantism încât a o pune la îndoială este ca și cum ai pune la îndoială pe Dumnezeu; și totuși, așa cum a spus Domnul, „pomul bun aduce roade bune, dar pomul rău aduce poame rele” (Matei 7:17). Dacă judecăm Sola Scriptura după roadele ei, suntem obligați să tragem concluzia că acest pom trebuie „tăiat și aruncat în foc” (Matei 7:19).

PRIMA PRESUPUNERE GREȘITĂ.

a. Biblia conține învățătura ultimă cu privire la credință, evlavie și închinarea. Pretinde Scriptura că este suficientă?Presupunerea cea mai evidentă care stă la baza doctrinei Sola Scriptura este acea că Biblia conține tot ce este necesar privitor la viața creștină – tot ce este necesar pentru adevărata credință, practică, evlavie și închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi aceasta afirmație este „din pruncie știi Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciune care duce la mântuire, prin credința în Hristos Iisus. Toata Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare buna (2 Timotei 3:15-17). Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica Sola Scriptura susțin că pasajul s-ar referi la „suficiența” Scripturii, pentru că, „dacă Sfânta Scriptura poate să desăvârșească pe om, atunci nu mai este nevoie de tradiție”. Dar ce spune de fapt pasajul? Pentru început ne putem întreba la ce Scriptura se refera Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de copil. Cu siguranța el nu se refera la Noul Testament, care nu fusese încă scris pe când Timotei era copil – de fapt nu era complet scris nici măcar atunci când Pavel îi scria lui Timotei, și cu atât mai puțin adunat în canonul ca cel pe care îl cunoaștem azi. Aici, ca și în alte referințe la Scripturi, Pavel vorbește despre Vechiul Testament, și prin urmare dacă acest pasaj este folosit pentru a defini limitele autorității, atunci nu numai tradiția, ci și Noul Testament sunt excluse. În al doilea rând, dacă Pavel ar exclude tradiția ca nefiind de folos, atunci ne miram de ce el însuși folosește tradiții orale ne-biblice în exact același capitol. Numele lui Iane și Iambre nu se găsesc în Vechil Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care i s-au împotrivit lui Moise. El preia din tradiția orala numele celor doi vrăjitori egipteni care apar în Exod capitolele 7 și 8. Dar acesta nu este de loc singurul caz în care surse ne-biblice sunt citate în Noul Testament – cel mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citează din Cartea lui Enoh (Iuda 14, 15 citează din Enoh 1:9). Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului Sfintei Scripturi a fost să protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau că sunt scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, Evanghelia lui Toma). Grupurile eretice nu-și puteau sprijini învățăturile pe Sfânta Tradiție căci ele veneau din afara Bisericii, și prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe forțarea sensului Scripturii și pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinți ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva unor astfel de învățături apelând la originea apostolica a Sfintei Tradiții (dovedită prin succesiunea apostolică, adică prin faptul că episcopii și învățătorii Bisericii își pot demonstra descendența din apostoli) și la universalitatea Credinței Ortodoxe (aceeași credința pe care au avut-o creștinii ortodocși în întreaga istorie și în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de cărți sfinte care erau acceptate în întreaga Biserica ca fiind de inspirație divina sau de origine apostolica atestată. Prin stabilirea listei canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intenționat să afirme că întreaga Credința Creștina și tot ce este legat de închinare și ordine în Biserica este conținut în ea. Un fapt deasupra oricărei dezbateri este acela că la vremea stabilirii canonului Biserica era aceeași cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine istorica. În ce privește structura autorității din Biserica, episcopii ortodocși au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în același mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotărâte de Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.

b. Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?

În studiile biblice protestante se specifica (cred că de data aceasta în mod corect) că atunci când studiezi Biblia, trebuie să iei în considerare, printre altele, tipul de literatura al unui pasaj particular, pentru că diferite tipuri de literatura au scopuri diferite. Trebuie să iei în considerare subiectul și scopul cărții sau al pasajului. În Noul Testament exista patru mari categorii de genuri literare: evanghelii, narațiune istorică (Faptele Apostolilor), epistole și scrieri apocaliptice sau profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca să aducă mărturie despre viața, moartea și învierea lui Hristos. Narațiunea istorica povestește istoria poporului lui Dumnezeu, dar și viața unor persoane importante din acea istorie și ne arata providența lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a răspunde în mod specific unor probleme care au apărut în biserici. Lucrurile înțelese și asupra cărora toți erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau greșit înțelese; chestiunile legate de închinare erau abordate numai în relație cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile apocaliptice au avut scopul de a arata biruința ultima a lui Dumnezeu în istorie. Să observăm că nici unul din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu au ca subiect principal închinarea, nici nu au intenționat să dea detalii despre închinarea în Biserică. Vechiul Testament conține descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu conține decât scurte mențiuni cu privire la închinarea primilor creștini. De ce? Cu siguranța nu pentru că nu ar fi existat o ordine în slujbele lor – istoria liturghiei a stabilit că primii creștini se închinau într-o maniera moștenită de la Apostoli, bazata pe paternele închinării evreilor. Chiar și cele câteva pasaje din Noul Testament care se refera la închinare arată că, departe de a fi niște „harismatici” gălăgioși, creștinii Noului Testament se închinau într-o maniera liturgică, ca și părinții lor: ei țineau rugăciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) și în sinagogă (Fapte 18:4).Trebuie de asemenea să observam că nici unul dintre aceste genuri de literatura prezente în Noul Testament nu au ca scop o prezentare completa a dogmelor – ele nu conțin catehisme sau teologie sistematica. Dacă tot ce avem nevoie noi, creștinii, este Biblia, de ce nu conține aceasta o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate dacă Biblia ar fi dat răspuns tuturor întrebărilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de convenabil, nu întâlnim așa ceva în Scriptură. Sa nu fim greșit înțeleși. Intenția nu este să diminuam în nici un fel importanta Sfintei Scripturi – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva! În Biserica Ortodoxă Scriptura este considerata ca fiind pe deplin inspirata, fără eroare și cu autoritate; dar Biblia nu conține în ea însăși fiecare subiect important pentru Biserică. Așa cum am mai arătat, Noul Testament da puține detalii cu privire la închinare, un subiect destul de important. Dar aceeași Biserica păstrătoare a Sfintei Scripturi este Biserica liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care să ne închinam. Dacă punem la îndoiala credincioșia ei în ce privește păstrarea felului de închinare moștenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala credincioșia ei în păstrarea Scripturilor?c. În practică, este Biblia suficientă pentru protestanți?Protestanții afirma adesea că ei „cred doar în Biblie”, dar apar anumite întrebări în legătură cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu, de ce scriu protestanții atât de multe cărți despre doctrina și viața creștina, dacă Biblia este singura carte necesara? Dacă Biblia ar fi fost cu totul suficienta pentru propria ei înțelegere, de ce nu se mărginesc protestanții la a înmâna Biblii la oameni? Dacă este „cu totul suficienta”, de ce nu produce ea aceleași concluzii și învățături în diferitele grupuri de protestanți? De ce se mai publica comentarii biblice, dacă oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai da învățătura sau se mai predica, în loc de a se citi doar Biblia la oameni? Răspunsul, pe care protestanții nu îl admit, este că ei înțeleg instinctiv că Biblia nu poate fi înțeleasa în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria lui tradiție, cu toate că în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este un accident că toți baptiștii au aceeași credință, și că toți penticostalii au aceeași credința, care este diferita de cea a baptiștilor. Baptiștii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod individual aceeași credința, ci fiecare este învățat să creadă în același fel, în conformitate cu o anumita tradiție. Întrebarea este deci nu dacă ne bizuim pe Biblie sau pe tradiție, ci care este tradiție pe care o folosim pentru a interpreta Biblia. Care tradiție prezinta mai mare credibilitate, Tradiția Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de tradiții moderne protestante care nu au rădăcini dincolo de Reforma protestanta.

A DOUA PRESUPUNERE GREȘITĂ

Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Tradiția este o simplă „corupere omenească” care a apărut mult mai târziu. În special printre evanghelici și carismatici cuvântul „tradiție” are un sens derogator; „tradiție” are același sens ca și „carnal”, „mort din punct de vedere spiritual”, „distructiv”, sau „legalist”. Protestanților care citesc Noul Testament li se pare că într-un mod foarte clar Biblia condamna tradiția ca opusă Scripturii. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii creștini este a unor credincioși care se asemănau foarte mult cu evanghelicii sau carismaticii vremurilor noastre! Este de neconceput pentru protestanți ca primii creștini să fi avut o închinare liturgica sau să fi posedat o oarecare tradiție – doar mai târziu, când Biserica „a devenit corupta” astfel de lucruri au intrat în Biserică. Pentru astfel de protestanți este o mare surpriza să studieze scrierile primilor Părinți și să afle de acolo o imagine complet diferita de cea pe care și-au închipuit-o până atunci. Vor descoperi, de exemplu, că în primul veac creștinii nu mergeau la biserica având Biblia în mâna – de fapt era atât de dificil de a procura chiar și o mici porțiuni din ea, datorita dificultății foarte mari de a face copii, încât foarte puțini le posedau. Copii ale Scripturii erau ținute în păstrare de către persoane desemnate din biserica, sau erau ținute în locul în care biserica se aduna pentru închinare. Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete ale Vechiului Testament, și cu atât mai puțin ale Noului Testament, care nu a fost terminat decât către sfârșitul primului secol, și nu a căpătat forma lui canonica decât în secolul al patrulea. Aceasta nu înseamnă că în primul secol creștinii nu citeau Scriptura – dimpotrivă, o studiau cu interes, dar de cele mai multe ori în grup, nu individual. În primul secol, acest studiu a fost limitat mai ales la Vechiul Testament. Cum deci cunoșteau ei Evanghelia, viața și învățăturile lui Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui Hristos, etc.? Ei posedau doar Tradiția Orala, moștenită de la Apostoli. În primul secol mulți creștini cunoșteau cu siguranță toate acestea direct de la Apostoli, dar mai târziu, odată cu trecerea secolului numărul celor care i-au cunoscut direct pe apostoli a scăzut. Generațiile de mai târziu au avut acces la scrierile Apostolilor din Noul Testament, dar Biserica de la început a depins aproape în întregime de Tradiția Orala în ce privește cunoașterea credinței creștine. Această dependență de tradiție este evidentă chiar din paginile Noului Testament. De exemplu, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe Tesaloniceni: Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră. (2 Tesaloniceni 2:15) Cuvântul tradus aici drept „predanie” sau „tradiție” este cuvântul grecesc paradosis – care deși este uneori tradus diferit în anumite traduceri protestante, este același cuvânt pe care ortodocșii greci îl folosesc atunci când se refera la Tradiție și puțini cunoscători ai Bibliei ar îndrăzni să-i conteste semnificația. Cuvântul înseamnă, în mod literal „ceea ce este transmis”. Este același cuvânt care este folosit în sens negativ cu privire la învățăturile fariseilor (Marcu 7:3, 5, 8), sau cu privire la învățăturile creștine corecte (1 Corinteni 11:2, 2 Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca tradiția fariseilor să fie falsa, iar a bisericii adevărată? Sursa! Hristos a arătat clar sursa tradiției fariseilor atunci când o numește „datini omenești” (Marcu 7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Tradiția Creștina, spune, „Fraților, va laud că în toate va aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat.” (1 Corinteni 11:2). De unde a preluat el aceasta tradiție? „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă” (1 Corinteni 11:23). La aceasta se referă Biserica Ortodoxă atunci când vorbește despre Tradiția Apostolica – „Credința dată (paradotheise) odată pentru totdeauna sfinților” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o în mod personal Apostolilor prin tot ce a spus și făcut, cu un conținut atât de vast încât „lumea întreaga nu ar cuprinde cărțile” (Ioan 21:25). Apostolii au transmis această cunoaștere întregii Biserici, care, fiind cea care înmagazinează această cunoaștere, a devenit „stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15). În aceasta privință, mărturia Noului Testament este clara: primii creștini aveau atât tradiții orale cât și scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Tradiția scrisa a constat la început numai din fragmente – o biserică locală deținea o Epistolă, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreună într-o colecție care în cele din urma a devenit Noul Testament. Dar cum știau primii creștini care scrieri sunt sau nu autentice – căci existau, după cum am văzut epistole și evanghelii dubioase scrise de eretici? Tradiția orală a fost cea folosită pentru a face această deosebire. Protestanții reacționează violent împotriva Sfintei Tradiții pentru că singura tradiție pe care au cunoscu-o în general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice. Dar, contrar concepției catolice de Tradiție, personificată de Papalitate și care dezvoltă noi doctrine (de exemplu, doctrina infailibilității Papei) – ortodocșii nu cred că Tradiția crește sau se schimba. Atunci când Biserica este confruntata cu o erezie, ea este obligata să definească mai precis diferența dintre adevăr și eroare, dar Adevărul nu se schimba. Se poate afirma că Tradiția crește, în sensul că Biserica își amintește experiențele acumulate de-a lungul istoriei și sfinții care au trăit în ea, își păstrează scrierile celor care au prezentat în mod drept credința; dar Credința însăși este aceeași, cea „data odată pentru totdeauna sfinților” (Iuda 3). De unde știm că Biserica a păstrat Tradiția Apostolica în toată puritatea ei? Răspunsul simplu este că Dumnezeu a păstrat Tradiția în Biserica pentru că El Însuși a promis aceasta. Hristos a spus că Își va zidi Biserica și că porțile iadului nu-i vor sta împotrivă (Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) și Biserica este trupul Lui (Efeseni 1:22-23). Dacă Biserica ar fi pierdut Tradiția Apostolica în curăția ei, atunci Adevărul nu ar mai fi Adevăr, căci Biserica este stâlpul și temelia Adevărului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmație nu ar mai avea nici un sens dacă, așa cum pretind protestanții, Biserica ar fi căzut în apostazie din timpul lui Constantin până în vremea Reformei. Dacă Biserica ar fi încetat să existe, chiar și pentru o zi, atunci s-ar putea spune că în acea zi porțile iadului au biruit-o. Dacă acesta ar fi fost cazul, atunci în pilda grăuntelui de muștar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adăugat că panta care a crescut din sămânță va fi zdrobita și o noua planta va încolți mai târziu. De fapt El ne oferă imaginea unei plante care creste mai mare decât toate celelalte din gradină. Unii protestanți afirmă că adevărații creștini, cu aceeași credință ca a protestanților ar fi trăit undeva ascunși timp de o mie de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au fost recunoscuți ca premergători de către multe grupări protestante, nu au existat înainte de secolul al 12-lea. Este forțat să credem că acești adevărați creștini ar fi suferit sub persecuțiile Romane și apoi s-au ascuns imediat după ce Creștinismul a fost legalizat. Dar și așa ceva este mai credibil decât ipoteza că adevărații creștini ar fi trăit ascunși timp de o mie de ani, fără să lase vreo dovadă că au existat vreodată. Probabil unii vor obiecta spunând că de-a lungul veacurilor au existat întotdeauna creștini care au crezut într-un fel diferit de alții, și prin urmare cum ar putea fi recunoscuta Tradiția Apostolică? Sau, dacă vreun obicei corupt a apărut, cum ar putea fi deosebit de Tradiția Apostolica? Protestanții pun aceste întrebări deoarece în Biserica Catolică au apărut într-adevăr „tradiții” noi și corupte, dar aceasta s-a întâmplat deoarece Vestul Latin a corupt mai întâi însăși înțelesul naturii Tradiției. Înțelegerea ortodoxă, care a existat pentru o lunga vreme și în Vest, și care a fost păstrată de Biserica Ortodoxă, este aceea că Tradiția este în esența ei neschimbătoare și se poate cunoaște prin universalitatea sau catholicitatea ei. Adevărata Tradiție Apostolică poate fi găsită în consensul istoric al învățăturilor Bisericii. Caută ceea ce a crezut Biserica din totdeauna, în întreaga istorie, pretutindeni, și vei găsi Adevărul. Dacă vreo învățătura nu a fost recunoscuta de Biserica în toată istoria ei, atunci este erezie. Dar aici ne referim la Biserica, nu la niște grupări schismatice. Schismatici și eretici au existat din perioada Noului Testament și de atunci au continuat să apară, căci, așa cum spune Apostolul, „Căci trebuie să fie între voi și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.” (1 Corinteni 11:19)

A TREIA PRESUPUNERE GREȘITĂ

Oricine poate interpreta singur Scriptura, fără ajutorul Bisericii. Cu toate că unii protestanți nu sunt de acord cu aceasta formulare, ea reprezintă presupunerea fundamentala pe care au făcut-o reformatorii când au început să promoveze această doctrină. Ideea era că Scriptura este destul de clara în as fel încât fiecare să o poată înțelege oricine printr-o simpla lectura. Ei respingeau ideea că mai este nevoie de ajutorul Bisericii. Această poziție a fost clar enunțată de învățații luterani de la Tubingen care au purtat o corespondență cu Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului la treizeci de ani după moartea lui Luther. Scripturile nu conțin erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca să nu fie înțelese fără interpretările date de Părinții luminați de Duhul Sfânt. Protestanții afirmă că chiar și atunci când unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte pasaje care dau aceleași învățături în termeni ușor de înțeles de oricine. Cu toate că acești învățați luterani pretindeau că foloseau uneori scrierile Sfinților Părinți, ei afirmau că aceștia nu sunt necesari, și că acolo unde Sfinții Părinți și Biblia s-ar fi contrazis, ei credeau Biblia și nu scrierile Părinților. De fapt, ceea ce spuneau ei era că acolo unde scrierile Sfinților Părinți contraziceau interpretările lor particulare, aceste interpretări particulare ar fi avut o autoritate mai mare decât cea a Părinților Bisericii. În locul ascultării de Părinți, care s-au dovedit a fi oameni drepți și sfinți, criteriul călăuzitor devenea capacitatea de rațiune a individului, aceeași rațiune umana care i-a condus pe unii teologi luterani moderni să respingă aproape toate învățăturile de baza ale Scripturii (inclusiv divinitatea lui Hristos și Învierea), și chiar și inspirația divină a Scripturii, pe care vechii luterani își bizuiau credința. Ca răspuns, Patriarhul Ieremia al II-lea a dezvăluit clar adevăratul caracter al învățăturilor luterane: Să acceptam deci tradițiile Bisericii cu o inima sincera și nu cu raționamente încurcate. Căci Dumnezeu i-a făcut pe oameni drepți, dar ei umbla cu multe șiretenii (Eclesiastul 7:29). Să nu începem a învăța un nou fel de credința care este condamnată de tradiția Sfinților Părinți. Căci Sfântul Apostol spune „dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema”.

B. DOCTRINA SOLA SCRIPTURA NU SE CONFORMEAZĂ PROPRIILOR EI CRITERII

Ne-am aștepta ca un sistem de credință ca Protestantismul, care afirmă că numai Scriptura are autoritate în chestiuni de credință, să încerce mai întâi să dovedească faptul că această învățătură satisface propria ei cerință. Ne-am aștepta ca protestanții să poată scoate la iveală din Scriptură sute de texte care să dovedească adevărul acestei învățături. Cel puțin doua sau trei texte ar trebui folosite în acest scop, căci Scriptura însăși spune, „Orice vorba să fie sprijinita pe mărturia a doi sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas tare că împăratul nu era îmbrăcat, trebuie să spun și eu că nu exista un singur verset în întreaga Scriptura care să dea aceasta învățătura. Da, sunt nenumărate texte care vorbesc despre inspirația ei divina, despre autoritatea ei și despre folosul ei – dar nu exista nici un pasaj care ar afirma că numai Scriptura ar avea autoritate pentru credincioși. Dacă o astfel de învățătura ar apărea măcar în mod implicit, atunci cu siguranța ea ar fi fost promovata și de Părinții Bisericii, dar care dintre Sfinții Părinți a dat vreo astfel de învățătură? În felul acesta, învățătura cea mai fundamentala a Protestantismului se neaga pe ea însăși, contrazicându-se pe sine. Nu numai că Sola Scriptura nu este declarată în Scriptură, dar este în mod explicit negată de Scriptură (ceea ce deja am discutat), care ne învață că Tradiția are autoritate pentru creștini (2 Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).

C. ÎNCERCĂRI PROTESTANTE NEREUȘITE DE A STABILI METODE DE INTERPRETARE

Din primele zile ale Reformei, protestanții au fost obligați să se confrunte cu faptul că numai prin Biblie și rațiunea individuală, oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni fundamentale de doctrină. Chiar și în timpul vieții lui Martin Luther s-au ridicat zeci de grupuri, toate pretinzând loialitate fața de Scriptură, dar care nu puteau cădea de acord cu privire la învățătura Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fața Dietei din Worms și a afirmat că nu-și va schimba poziția decât dacă cineva l-ar convinge pe baza Scripturii sau a rațiunii; mai târziu, când Anabaptiștii, care se deosebeau de luterani doar în câteva puncte, au cerut să li se acorde aceeași îngăduință, luteranii i-au măcelărit cu miile. Iată ce a rămas din „dreptul fiecărui individ să înțeleagă singur Scriptura”! În ciuda problemei evidente pe care o punea fărâmițarea Protestantismului, protestanții nu au dat înapoi în ce privește Sola Scriptura, ci au tras concluzia că cei cu care nu sunt de acord, cu alte cuvinte cei aflați în afara propriului lor grup nu interpretează în mod corect Scriptura. S-au făcut o serie de încercări pentru a rezolva aceasta problemă. O metodă de a reversa multiplicarea incredibilă a schismelor nu s-a găsit încă, dar protestanții continuă să caute cheia miraculoasa care să le rezolve problema. Să examinam în continuare cele mai populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de diferite grupuri protestante.

METODA 1

Interpretează toate textele în mod literal. Înțelesul lor este clar. Această abordare a fost fără îndoială prima folosită de reformatori, cu toate că destul de curând au înțeles că ea nu este suficienta pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu toate că s-a soldat de la început cu un eșec, această abordare este cea mai populară printre fundamentaliștii, evanghelicii și harismaticii mai puțin educați. O maximă des folosita de aceștia este „Biblia spune ce vrea să zică și zice ce vrea să spună”. Dar atunci când este vorba de texte cu care în general protestanții nu sunt de acord, cum ar fi puterea de a ierta păcatele (Ioan 20:23), euharistia („Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” – Matei 26, 26, 28), sau învățătura lui Pavel ca femeile să-și acopere capul în biserica (1 Corinteni 11:1-16), dintr-o data Biblia nu mai spune ce vrea să zică, și înțelesul nu mai este cel literal.

METODA 2

Duhul Sfânt dă înțelegerea corectă. Confruntați cu mulțimea grupurilor care s-au ridicat sub standardul Reformei și care nu puteau cădea de acord unele cu altele în ce privește înțelesul Scripturii, protestanții au găsit o a doua soluție a problemei, aceea că Duhul Sfânt îi călăuzește pe protestanții evlavioși să interpreteze în mod corect Scriptura. În mod evident, cei care nu erau de acord cu ei nu puteau fi călăuziți de Duhul Sfânt. Rezultatul a fost că unele grupuri protestante le tratează pe altele ca nefiind creștini. Dar, dacă această abordare ar fi corectă, atunci am fi rămas în istorie cu un singur grup protestant care să fi interpretat corect Scriptura. Care, din miile de grupuri, ar fi acesta? Răspunsul depinde de protestantul pe care îl întrebi. De un lucru putem fi siguri: el crede că grupul lui este cel care are dreptate. Totuși, în zilele noastre este mult mai probabil să întâlnești protestanți care au o vedere ceva mai relativa cu privire la Adevăr și nu mai susțin că gruparea lor este singura care are dreptate. Odată ce numărul denominațiilor a crescut, a devenit din ce în ce mai dificil pentru orice grupare protestantă să susțină că singură deține adevărul, cu toate că exista încă grupări care o fac. O atitudine mai modernă este aceea că, în numele „dragostei” aceste „diferențe” nu mai au importanță. Probabil fiecare grupare deține o mica „parte din Adevăr”, dar nici una din ele întreg Adevărul. A apărut astfel erezia ecumenică. Exista chiar grupuri de „creștini” care nu se opresc la aceste eforturi ecumenice de a recunoaște adevărul altor grupări creștine. Acești „creștini” cred că toate religiile dețin mici „părți din Adevăr”. Concluzia este că pentru a descoperi întreg Adevărul, fiecare grupare trebuie să renunțe la „diferențele” ei, și unindu-și „partea ei de Adevăr” cu alte „părți de Adevăr” să ajungă la întregul Adevăr!

METODA 3

Textele clare le interpretează pe cele neclare. La prima vedere aceasta pare răspunsul perfect la întrebarea cum să interpretam Biblia: textele clare să le interpreteze pe cele care nu sunt clare. Logica acestei metode este simplă, ideea fiind că dacă un pasaj prezinta o învățătură într-o manieră obscură, atunci acea învățătură este clar prezentată în altă parte a Scripturii. Folosește textele clare pentru a le elucida pe cele mai puțin clare. Așa au precizat învățații de la Tubingen în prima lor scrisoare către Patriarhul Ieremia al II-lea:„Deci o cale mai bună de interpretare a Scripturii nu poate fi găsită decât aceea că Scriptura să interpreteze Scriptura, adică prin ea însăși. Căci aceeași Scriptură a fost dictată de același Duh, care Își înțelege voia și poate mai bine decât oricine să-Și precizeze înțelesul.”Oricât ar părea de promițătoare, această metodă s-a dovedit insuficientă să rezolve problema haosului și a fărâmițării lumii protestante. Punctul ei slab este criteriul după care se clasifica textele „clare” și cele „neclare”. Baptiștii, care cred că este imposibil pentru un creștin să-și piardă mântuirea odată ce este „mântuit”, descopere o serie de texte care „în mod clar” întăresc învățătura lor cu privire la „siguranța mântuirii” – de exemplu „Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Romani 11:29) și „Oile Mele asculta de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele, și ele vin după Mine și Eu le dau viața veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi.” (Ioan 10:27,28). Dar atunci când întâlnesc texte care par a indica faptul că mântuirea se poate pierde, că de exemplu „Și tu, fiul omului, spune fiilor poporului tău: Dreptatea dreptului nu-l va scăpa în ziua păcătuirii lui și nelegiuitul nu va cădea pentru nelegiuirea sa în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua păcătuirii sale nu va putea rămâne cu viață pentru dreptatea sa.” (Ezechiel 33:12), ei folosesc textul „clar” pentru a-l lămuri pe cel „neclar”. Metodiștii, după care credincioșii își pot pierde mântuirea dacă Îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu considera aceste texte din urma că sunt „neclare”, și dimpotrivă, le folosesc pe acestea pentru a clarifica textele „clare” ale baptiștilor. În felul acesta, baptiștii și metodiștii își arată unii altora texte, neputând înțelege de ce ceilalți nu înțeleg ceea ce lor li se pare foarte „clar”.

METODA 4

Exegeza critică-istorică. Înecați într-o mare de diviziuni și opinii subiective, protestanții apelează la o metodă mai intelectuală și cu un aer de obiectivitate. Pe măsură ce timpul trecea și fărâmițarea creștea, știința și rațiunea au devenit standardele prin care teologii protestanți au sperat să creeze o anumita consecvență în interpretările lor. Această abordare „științifică”, care a ajuns să predomine studiile protestante, iar în secolul nostru chiar și cele catolice, este cunoscuta sub numele de „Exegeza Critica-istorica”. După apariția Iluminismului, știința părea a fi capabila să rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante au început să aplice metodologia și filozofia științelor în teologie și studiul Bibliei. Începând cu vremea iluminismului, savanții protestanți au analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe un șantier arheologic, acești savanți au căutat să analizeze fiecare fragment și osișor folosind cele mai moderne metode științifice. Trebuie să recunoaștem că aceste studii au adus multe cunoștințe folositoare. Din nefericire, aceasta metodologie a produs și erori grave, dar fiind prezentată cu o aura de obiectivitate științifică mulți creștini sunt fascinați de farmecul ei. Ca și alte metode folosite de protestanți, această metodă caută să înțeleagă Biblia, ignorând în același timp Tradiția. Există nu una, ci multe metode de exegeză protestantă, și toate își propun același scop, acela de a „lasă Biblia să se explice pe ea însăși”. Desigur, nici un creștin nu s-ar putea opune la ceea ce „spune” Scriptura, dacă prin aceste metode ea s-ar explica singura. Problema este că acei care își asuma rolul de purtători de cuvânt ai Bibliei o filtrează prin prisma propriilor lor prejudecați protestante. Afirmând că sunt obiectivi, ei interpretează Scriptura în conformitate cu bagajul lor de tradiții și dogme, indiferent dacă sunt fundamentaliști sau liberali raționaliști. Ceea ce au făcut savanții protestanți a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) să se uite în fântâna istoriei pentru a găsi înțelesul Bibliei. Ei au scris volume peste volume cu privire la acest subiect, dar din păcate și-au văzut doar propriile lor reflecții. Savanții protestanți (atât cei „liberali”, cât și cei „conservativi”) au greșit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe tărâmul teologiei și al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de Empirism într-un sens larg, care se refera la modul raționalist și materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii Vestice. Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul fiind unul dintre acestea) încearcă să se bazeze pe o cunoaștere „certa”. Empirismul este sistemul după care întreaga cunoaștere este bazata pe experiență și doar afirmațiile care sunt stabilite pe baza unei metode științifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de observare și experimentare se adaugă principiul îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filozoful francez René Descartes, care își începe discursul filozofic cu observația că totul poate fi pus la îndoiala, cu excepția propriei existente („Gândesc, deci exist”), acesta fiind punctul de plecare al unui sistem filozofic bazat pe un adevăr care nu poate fi pus la îndoiala. La început, reformatorii s-au mulțumit cu presupunerea că Biblia este baza, sigura, pe care se poate sprijini filozofia și teologia. Dar, pe măsură ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent, savanții protestanți au început să supună chiar și Biblia metodelor de investigație raționaliste – încercând să stabilească ce se poate cunoaște „în mod sigur” din Biblie. Savanții protestanți liberali au desăvârșit acest proces, înlăturând una după alta toate „învelișurile exterioare” și au rămas doar cu propriile lor opinii și propriul lor sentimentalism ca bază pentru ce le-a rămas din credința lor.Protestanții conservatori au fost mult mai puțin consistenți în abordarea lor raționalistă. Ei au păstrat o anumita reverență față de Scriptura și o credință în inspirația ei. Totuși, în mod esențial, chiar și printre cei mai convinși fundamentaliști, metoda lor este în mod esențial înrădăcinată în același spirit raționalist ca cel al liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre așa-numiții fundamentaliști dispensaționaliști, care susțin că în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensații, cum ar fi cea „Adamică”, „a potopului”, „Mozaică”, „Davidică”, etc. Se poate vedea că există un grăunte de adevăr în aceasta teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul Testament și învață că acum suntem sub o altă dispensație decât a creștinilor din primul veac. Cu toate că minunile au fost prezente în „perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astăzi. Fără a avea nici o bază scripturală, această metodă este foarte convenabilă, căci le permite să accepte minunile consemnate în Biblie și să rămână empiriști în viața de fiecare zi. Cu toate că discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic și că ea nu influențează pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel de raționalism.Marea eroare a așa-zisei metode „științifice” de abordare a Scripturii constă în adoptarea prejudecaților empiriste în studiul istoriei, Scripturii și al teologiei. Metodele empirice funcționează bine când sunt aplicate corect în științele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum să funcționeze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate și testate), ele nu pot produce rezultate consistente sau corecte. Oamenii de știința nu au putut inventa un telescop care să privească în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiți savanți protestanți afirma că, în lumina științei, existența demonilor și a Diavolului a fost infirmata. Dacă Diavolul ar apărea înaintea unui empirist cu o furca în mâna și colorat în roșu, el ar găsi o explicație care să se conformeze concepției lui despre lume. Cu toate că astfel de empiriști se mândresc cu „mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiți de propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformează concepțiilor lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga cunoaștere (inclusiv pe el însuși), dar își permite în mod convenabil să fie inconsecvent, deoarece „reputația pe care o are pentru rigoarea lui științifică depășește defectele pe care le are în fundamentul lui”. Legătura care există între concluziile extrem de diferite ale protestanților conservatori și ale savanților protestanți liberali este greu de perceput – mai ales de către fundamentaliștii conservatori! Cu toate că aceștia se vad pe ei înșiși în completă opoziție fața de protestantismul liberal, de fapt ei folosesc aceleași metode în studiul Scripturii ca și liberalii, și împreuna cu acestea, aceleași presupuneri filozofice fundamentale. În felul acesta, diferențele dintre „liberali” și „conservatori” nu sunt diferențe în presupuneri fundamentale, ci în limita la care ei le duc la concluziile lor logice. Dacă exegeza protestantă ar fi cu adevărat „științifică”, așa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi întotdeauna aceleași. Dacă metodele ei ar constitui „tehnologii nepărtinitoare” (cum le vad unii) atunci indiferent cine le-ar folosi, ele ar duce la aceleași concluzii. Dar ce descoperim atunci când analizam stadiul curent al studiilor protestante? Chiar și după părerea „experților”, cercetarea biblică protestantă este în criză. Această criză este cel mai bine ilustrată de un cunoscut savant protestat, specialist în Vechiul Testament, Gerhard Hasel (în studiul său cu privire la istoria și starea actuală a teologiei Vechiului Testament: „Teologia Vechiului Testament: Subiecte în dezbaterea curentă”), care arata că în anii 70 cinci noi teologii ale Vechiului Testament au apărut la lumina, „dar nici una din ele nu este de acord cu celelalte în ce privește metodele și abordarea”. Faptul uimitor este că în ciuda pretențiilor de rigoare al studiilor biblice protestante, poți alege la întâmplare aproape orice concluzie și vei găsi „studii riguroase” care să o susțină. Cu alte cuvinte, poți alege orice concluzie pe care o preferi la un anumit moment, și poți găsi un doctor în teologie care să o justifice. Evident, aceasta nu este „știința” în același sens cu matematica sau chimia! Avem deci de a face cu o disciplina a cunoașterii care se prezintă ca „știința obiectivă”, dar care de fapt este o pseudo-știință ce ascunde perspective filozofice și teologice aflate în competiție unele cu altele. Este o pseudo-știință pentru că, oamenii de știință neputând dezvolta instrumente care să-L examineze sau să-L înțeleagă pe Dumnezeu, un studiu științific al teologiei sau al interpretării Bibliei este imposibil. Aceasta nu înseamnă că nu pot exista studii riguroase și folositoare; înseamnă numai că, sub camuflajul studiilor istorice și lingvistice legitime, ascunse în spatele pretențiilor științifice, metodele protestante de cercetare a Bibliei sunt produsul și instrumentul prejudecaților teologice și filozofice protestante. Cu o subiectivitate care depășește speculațiile psihanalizei freudiene, savanții protestanți aleg în mod subiectiv „fapte” și „dovezi” care se potrivesc intențiilor lor și apoi își aplica metodele pentru a ajunge la concluzii predeterminate de baza prejudecaților lor. În același timp, savanții protestanți, atât cei „liberali” cât și cei „conservativi” se descriu pe ei înșiși ca „oameni de știința” nepărtinitori. Mai mult decât atât, deoarece universitățile moderne nu dau doctorate celor care doar repetă adevărul neschimbat, acești savanți se întrec unii pe alții în producerea unor teorii originale. Aceasta este chiar esența ereziei: noutate, opinie personala aroganță, auto-înșelare.

METODA ORTODOXĂ DE CĂUTARE A ADEVĂRULUI

Atunci când, prin mila lui Dumnezeu am descoperit credința ortodoxă, nu am mai avut nici o dorință să mă uit înapoi la Protestantism și la „metodele” lui de a studia Biblia. Din nefericire am descoperit că metodele și presupunerile protestante au infectat și anumite cercuri din Biserica Ortodoxă. Motivul este, așa cum am arătat mai sus, faptul că abordarea protestantă a Scripturii este înfățișată drept „știința”. Unii ortodocși cred că fac o mare favoare introducând această eroare în seminarele și parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în aceasta; așa a încercat din totdeauna erezia să pătrundă în Biserică și să-i înșele pe cei credincioși. Așa cum a spus Sfântul Irineu, la începutul discursului împotriva ereziilor din vremea lui: Prin cuvinte meșteșugite și credibile, ei atrag cu șiretenie pe cei simpli, pe care îi determina să ia în considerare sistemele lor; dar sfârșesc prin a-i distruge atunci când îi inițiază în blasfemiile lor. Într-adevăr, eroarea nu este niciodată prezentată în goliciunea malformațiilor ei, ci cu șiretenie este îmbrăcată în haine atractive, ca să pară celor neîncercați mai adevărată decât adevărul. Ca nimeni să nu înțeleagă greșit, doresc să fiu foarte clar: abordarea Ortodoxă a Bibliei nu este bazata pe o cercetare „științifica” a Bibliei. Pretenția ei de a înțelege Scriptura nu provine din faptul că ar dispune de informații arheologice mai complete, ci dintr-o relație speciala cu Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, stâlpul și temelia Adevărului și mijlocul prin care Dumnezeu a scris și a păstrat Scripturile. Biserica Ortodoxă înțelege Biblia deoarece ea este moștenitoarea unei tradiții vii care începe cu Adam și se continua până în ziua de azi. Adevărul acestui fapt nu poate fi „demonstrat” în laborator. Omul trebuie să fie convins de Duhul Sfânt și să experimenteze viața lui Dumnezeu în Biserică. Întrebarea pe care o pun în acest punct protestanții este de unde știm că tradiția ortodoxă este cea dreapta, sau, chiar mai mult, dacă exista o astfel de tradiție adevărată. În primul rând, protestanții ar trebui să studieze istoria Bisericii. Ei vor descoperi acolo că exista o singura Biserică. Aceasta a fost de la început credința Bisericii. Crezul Nicean declară acest adevăr într-un mod neechivoc: „Cred în una sfânta, soborniceasca și apostolica Biserică.” Aceasta declarație, pe care cele mai multe denominații protestante spun că o accepta, nu s-a referit niciodată la vreo „biserica” invizibila și pluralista, cu mii de neînțelegeri doctrinare. Sinodul care a canonizat Crezul (ca de altfel și Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii, indiferent dacă erau eretici, ca de exemplu montaniștii, sau schismatici ca donatiștii. Ei nu au spus, „Nu suntem de acord cu montaniștii din punct de vedere doctrinar, dar ei fac parte din Biserica asemenea noua.” Din contra, aceștia au fost excluși din comuniunea cu Biserica și au fost reprimiți în Biserica doar prin Sfântul Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul schismaticilor) (Al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar și rugăciunile comune cu cei din afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfinților Apostoli, canoanele XLV, XLVI). Spre deosebire de protestanți care fac eroi din cei care se rup de un grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri aceasta era considerata ca unul din cele mai grave păcate. Așa cum a avertizat Sf. Ignațiu de Antiohia (un ucenic al Apostolului Ioan), „Sa nu va înșelați fraților, nici unul din cei care urmează pe altul într-o schisma nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, nici unul care urmează învățăturile eretice nu este de partea patimilor” (către Filadelfieni, 5:3). Motivul însăși al mișcării protestante a fost existența abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca Apusul Roman să se fi desprins de Ortodoxia Răsăriteană. Mulți teologi protestanți moderni au început să privească din nou la acest prim mileniu al Creștinismului nedivizat și să descopere marea comoara pe care Vestul a pierdut-o (ca rezultat, mulți devin ortodocși). Evident, una din următoarele afirmații este adevărată:

(1) nu există o Tradiție corectă și deci porțile iadului au biruit Biserica și atât Evangheliile, cât și crezul Nicean greșesc.

(2) adevărată credința se găsește în papism, cu dogmele lui schimbătoare definite de un Papa infailibil, sau

(3) Biserica Ortodoxă este Biserica fondata de Hristos, care a păstrat cu credință Tradiția Apostolică.

Protestanți au de ales între relativism, Catolicism sau Ortodoxie. Pentru că baza teologica pe care o constituie Sola Scriptura a produs doar rupturi și certuri, mulți protestanți au renunțat la ideea unității creștine și considera drept ridicola ipoteza că ar exista o singura credința. Confruntați cu afirmații tari ca cele citate mai sus, ei susțin că acestea nu se potrivesc dragostei creștine. Lipsindu-le unitatea, ei încearcă să creeze o falsa unitate prin filozofia relativista a ecumenismului, în care singura credința atacata este aceea care face afirmații categorice cu privire la Adevăr. Dar aceasta nu este dragostea creștina a Bisericii ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esența Bisericii. Hristos nu a venit pentru a stabili o nouă școală de gândire, ci, așa cum El Însuși a spus, a venit pentru a-Și zidi Biserica pe care porțile iadului nu o vor birui (Matei 16:17). Această noua comunitate a Bisericii a creat o unire a unor persoane individuale, o unire organică și nu una mecanică. Această unitate este posibilă numai prin noua viață adusă de Duhul Sfânt și experimentată mistic în viața Bisericii. Credința creștină îi unește pe credincioși cu Hristos, formând un trup armonios din indivizi separați. Hristos modelează acest trup făcându-se cunoscut fiecărui membru și dându-i Duhul Harului într-o maniera tangibila… Dacă legătura cu trupul lui Hristos se rupe, atunci personalitatea izolată și învăluită în propriul egoism va fi lipsită de influența benefică și bogată a Duhului Sfânt, care locuiește în Biserică. Biserica este una pentru că este trupul lui Hristos și ontologic nu poate fi despărțită. Biserica este una, după cum Tatăl și Fiul sunt una. Cu toate că această concepție de unitate pare a fi imposibilă, ea nu este așa pentru aceia care au trecut dincolo de concepte și i-au trăit realitatea. Cu toate că aceasta pare a fi o învățătura greu de acceptat, este o realitate în Biserica Ortodoxă, dar cere din partea fiecăruia lepădare de sine, umilință și dragoste. Credința noastră în unitatea Bisericii are doua aspecte, unul istoric și altul prezent. Când Apostolii, de exemplu, au părăsit aceasta viața, ei nu au părăsit unitatea Bisericii. Ei fac acum parte din Biserica tot atât ca și atunci când erau prezenți în trup. Când sărbătorim Euharistia în orice biserica locala, nu o facem singuri, ci cu întreaga Biserica, cea de pe pământ și cea din cer. Sfinții din cer sunt chiar mai aproape de noi decât cei pe care îi putem vedea și atinge. În felul acesta, în Biserica Ortodoxă nu suntem învățați doar de cei în trup pe care Dumnezeu ni i-a dat ca învățători, ci de către toți învățătorii din cer și de pe pământ. Suntem astăzi învățați tot atât de către Ioan Gura de Aur ca și de către episcopul nostru local. Implicația asupra studiului Scripturii este aceea că nu o interpretam fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserică. (N.T: Acest text apare neclar în traducerea protestantă a lui Cornilescu. Traducerea ortodoxă este mai precisă: „Aceasta știind mai dinainte că nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia”.) Acest fel de a ne raporta la Scriptură a primit o definiție clasică din partea Sf. Vincențiu de Lerins: Aici cineva poate întreba: din moment ce canonul Scripturii este complet și suficient în sine însuși, de ce mai este necesar să adăugăm autoritatea interpretării ecleziale? De fapt – trebuie să răspundem noi – din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, ea nu este universal interpretată în același fel de toți. Același text este interpretat diferit de diferite persoane, așa încât cineva ar putea trage concluzia că exista tot atâtea interpretări cât sunt oameni… Tocmai din cauza acestor multe distorsiuni cauzate de diferite erori este necesar ca interpretarea scrierilor profetice și apostolice să fie făcută în armonie cu înțelesul eclezial și universal. Chiar în Biserica Catolică, trebuie folosită multă grijă pentru a ne ține de ceea ce s-a crezut pretutindeni, din totdeauna și de către toți. Aceasta este într-adevăr catholicitatea, așa cum indică însăși etimologia numelui, ceva care implică universalitate. Această regulă este aplicată atunci când folosim principiile de universalitate, vechime și consens. În ce privește universalitatea o facem mărturisind acea credința pe care o mărturisește întreaga Biserica, de pretutindeni. În ce privește vechimea, o facem proclamând acele adevăruri pe care strămoșii și părinții noștri le-au declarat ca inviolabile. În ce privește consensul, o facem adoptând acele definiții și afirmații acceptate de toți sau aproape toți episcopii. În acest fel de abordare a Scripturii individul nu se străduiește să fie original, ci să înțeleagă ceea ce este deja prezent în tradițiile Bisericii. Avem obligația de a nu păși dincolo de limitele pe care le-au definit Părinții Bisericii, ci de a transmite cu credincioșie tradiția pe care am primit-o. Aceasta cere mult studiu și multa gândire, și mai mult decât atât, cere să ne cufundam în viața mistica a Bisericii. De aceea, Sf. Augustin vorbind despre cum să interpretam Scripturile (Despre Doctrina Creștină, Cărțile I-IV) se ocupa mult mai mult de calitățile celui care studiază Scriptura decât de cunoașterea intelectuala pe care acesta trebuie să o posede: Unul care Îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima și este lipsit de mândrie, care este interesat să caute Împărăția lui Dumnezeu prin credința și reverență, nu prin mândrie sau pofta, care are o inima evlavioasă, o minte curată, moartă față de lume; care nu se teme și nici nu caută să placa oamenilor, care caută doar cunoașterea și unirea cu Hristos, care flămânzește și însetează după neprihănire, și care se angajează constant în lucrări ale milei și iubirii. Cu un astfel de standard înalt, ne vom baza și mai mult pe călăuzirea Sfinților Părinți care au posedat aceste virtuți, și nu ne vom înșela singuri crezând că suntem interpreți ai Sfintei Scripturi mai capabili sau mai înțelepți decât ei. Ce se poate spune despre lucrările savanților protestanți? În măsura în care aceste lucrări ne ajuta să înțelegem istoria și cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta Tradiție și ne sunt de folos. Așa scria Sf. Grigore de Nazians cu privire la scrierile păgâne, „După cum din anumite reptile putem extrage medicamente folositoare, tot așa din scrierile seculare putem extrage principii de cercetare și speculație, respingând în același timp idolatria lor…” În felul acesta, evitând să ne închinam falșilor zei ai Individualismului, Modernității și Mândriei Academice, înțelegând presupunerile folosite și folosind acele lucruri care arunca lumina istorică sau lingvistică asupra Scripturii, vom înțelege mai bine Tradiția. Dar aceste studii protestante sunt greșite atunci când speculează dincolo de textele canonice și impun idei străine în înțelegerea Scripturii, cazând în dezacord cu Sfânta Tradiție, cu acea credința a Bisericii „din totdeauna și de pretutindeni”. Dacă protestanții vad aceasta abordare drept aroganta sau naiva, ei trebuie să observe mai întâi aroganta și naivitatea acelor savanți care se cred calificați să nege (sau, în cele mai multe cazuri să ignore) doua mii de ani de învățătura creștină. Dă oare un titlu de doctor în teologie o mai adâncă înțelegere a tainelor lui Dumnezeu decât înțelepciunea totală a milioane de credincioși și a Părinților Bisericii care L-au slujit cu credincioșie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri și închisoare pentru credința lor? Este oare creștinismul învățat în confortul unei biblioteci sau atunci când cineva își poartă crucea? Adevărata aroganță este a acelora care, fără a încerca măcar să afle ce este Sfânta Tradiție, decid singuri că ei știu mai bine, că doar acum a apărut cineva care a înțeles pentru prima oara cu adevărat ce vrea să spună Scriptura.CONCLUZIESfânta Scriptura este punctul cel mai înalt al Sfintei Tradiții a Bisericii, dar înălțimea la care se ridică se bazează pe muntele pe care este așezată. Luată din contextul Sfintei Tradiții, stânca Scripturii devine o bucata de lut care primește orice formă impusa de cel care o manipulează. Scripturii nu i se da cinste atunci când este abuzată și deformată, chiar dacă aceste denaturări se fac în numele autorității ei. Trebuie să citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca să-i înțelegem mesajul trebuie să ne așezăm cu umilință la picioarele sfinților care s-au dovedit „împlinitori, nu numai ascultători ai cuvântului” (Iacov 1:22), și care prin viețile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când avem întrebări cu privire la scrierile Apostolilor, să mergem la acei care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinți ca Ignațiu din Antiohia și Policarp. Să întrebam Biserica, dacă vrem să nu fim aroganți, dacă vrem să nu ne auto-amăgim.Autor: Bogdan Mateciuchttp://www.odaiadesus.ro/index.html