Cum poate știi cineva care este credința adevărată?

               ”Pentru a cunoaște adevărul în ceea ce privește credința, trebuie mers la izvorul acelei credințe. Trebuie cunoscută tradiția acelei religii.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici  cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături.”

Înșirându-i (în sens figurat) pe toți predicatorii în fața ta și întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învățătura ta?

„Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelație în anul 1840…” (Biserica lui Hristos, Mormonii)

„O femeie cu o credință puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…” (Adventiștii de ziua șaptea)

„În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioși au început să vorbească în alte limbi…” Penticostalii) – Charles Fox Parham (întemeietorul penticostalismului)

„La 1640, un grup de credincioși au decis că, credința trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toți vorbesc la fel, toți au viziuni și certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, inițiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături. Astfel, singură învățătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice și este ceea ce a învățat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Biblia e într-adevăr deschisă la multiple interpretări, dar nu la interpretări care se contrazic, ci la interpretări care sunt complementare, care se completează și întregesc adevărul lucrurilor. Altfel, dacă ar fi două sau mai multe interpetări care se contrazic arată că defapt una sau mai multe interpretări nu este/nu sunt conforme cu realitatea.
Apoi, iarași fluturăm același steag al faptului că „sunt foarte multe religii în lume și nu avem timp să le studiem pe toate să vedem ce, care și cum”…doar pentru a arăta că principiile creștine nu sunt adevărul absolut. Dar a contesta valoarea de adevăr a unui lucru X, deoarece X face parte dintr-o mulțime de elemente diferite în esență, este o eroare de logică. Ce legătura are cantitatea unei mulțimi cu valoarea de adevăr a unui lucru din mulțime? Faptul ca exista o multitudine de religii face cumva creștinismul fals sau adevărat? Sau nu cumva altfel trebuie să fie evaluarea noastră față de creștinism? Nu cumva ne trebuie un etalon ca să măsurăm ceva? Și când vine vorba de adevăr, nu cumva ne trebuie un etalon independent de timp și spațiu, și orice alta constrângere?

Pentru a cunoaște care este credința cea adevărată, trebuie mers la izvorul acelei credințe. Trebuie cunoscuta traditia acelei religii. Si care izvor prezinta mai mare credibilitate, Predania Apostolică milenară a Bisericii Ortodoxe, ori una dintre miile de tradiții moderne protestante care nu au radăcini dincolo de reforma veacului al XV- lea?

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi

Sfântul Ignatie, care a murit la anul 107, scrie în Epistola către Smirneni, cap. 7: „Ereticii se opresc de la Euharistie pentru că nu cred că Euharistia este Trupul Mântuitorului, Care a pătimit pentru mântuirea noastră”

 Sfântul Chiril al Ierusalimului, care s-a născut la anul 312, zice în Cateheza 22: „Ceea ce se vede pâine nu este pâine chiar dacă o simţi la gust, ci Trupul lui Hristos: şi ceea ce se vede vin nu este vin, chiar dacă are gustul acestuia, ci este Sângele lui  Hristos”.

Marele Vasile (+379), în Sfânta Liturghie zice: „…peste aceste daruri de faţă şi le binecuvântează şi le arată: pâinea aceasta însuşi cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; iar ce este în potirul acesta cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

O marturie scurta, dar cum nu se poate mai clara, ne-a lasat Sf. Irineu (care-si scria lucrarea pe la anul 185): „Apoi Ioan, ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat pe pieptul Lui, a scos si el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei.“ Aceasta marturie este de o importanta deosebita, deoarece Sf. Irineu l-a cunoscut pe Sf. Policarp al Smirnei, ucenic al Apostolilor. Scriindu-i (în jurul anului 190) lui Florinus, un prieten al sau din copilarie care însa cazuse în erezie – fragmente din aceasta scrisoare ne-au fost transmise de Eusebiu de Cezareea –, Sf. Irineu spune despre relatia sa cu Sf. Policarp urmatoarele: „Aceste învataturi ale tale, Florine, nu sunt izvorâte – ca sa nu folosesc cuvinte grele – dintr-o judecata sanatoasa. Ele nu se împaca cu cele ale Bisericii… Dar nici preotii mai în vârsta, care au fost înainte de noi si care au trait împreuna cu Apostolii, n-au putut sa-ti transmita asemenea învataturi. Te vedeam când eram copil în Asia inferioara pe lânga Policarp; aveai pe atunci o stralucita pozitie la curtea împarateasca si te sileai sa ai un bun renume înaintea lui (a lui Policarp, n.n.). Caci îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci decât cele care s-au întâmplat acum mai de curând. Într-adevar, cunostintele pe care le aduni în tinerete cresc deodata cu sufletul si ramân mereu unite cu el. De aceea pot spune si locul unde sedea fericitul Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra si iesea din clasa, felul lui de viata, înfatisarea lui fizica, felul cum vorbea cu multimile, cum istorisea el relatiile lui cu Ioan si cu celelalte persoane care au vazut pe Domnul, stirile sale despre minunile si despre învatatura Lui; cum Policarp, dupa ce a primit totul de la martorii oculari ai vietii Cuvântului, pe toate acestea el le punea în legatura cu Scripturile. Lucrurile acestea, prin mila lui Dumnezeu, care a venit peste noi, eu le-am ascultat cu grija si le-am însemnat nu pe hârtie, ci în inima mea, si le rumeg constiincios cu ajutorul lui Dumnezeu. Despre faptul ca Policarp a fost ucenic al Apostolilor marturiseste Sf. Irineu si în alt loc: „Si Policarp nu numai ca a fost învatat de Apostoli si a vorbit cu multi dintre cei care-L vazusera pe Hristos, ci el a si fost rânduit de Apostoli în Asia ca episcop al Bisericii care este în Smirna; si noi l-am vazut în floarea vârstei noastre, caci el a staruit multa vreme si pâna la o batrânete foarte înaintata si a iesit în mod slavit din viata, prin prea nobila usa a martiriului…“ Am citat aceste texte pentru a ne da seama cât de importanta este marturia Sf. Irineu, cel care l-a cunoscut si l-a ascultat pe Sf. Policarp, ucenic al Apostolilor. Si cât de neîntemeiata este pozitia acelora care, împotriva celor spuse de Sf. Irineu – ca si împotriva tuturor celorlalte marturii citate aici – cauta cu tot dinadinsul sa nege paternitatea ioaneica a Evangheliei a patra, atribuind-o, de pilda, unui presupus „prezbiter Ioan“ (a carui existenta este dedusa dintr-un text nu prea clar al lui Papias ) sau oricui altcuiva (multi critici mai noi atribuie redactarea Evangheliei unei presupuse scoli „ioaneice“, adica unui grup de ucenici ai Apostolului Ioan). Eusebiu de Cezareea afirma ca în timpul persecutiei lui Domitian (81-96) „Apostolul si evanghelistul Ioan…a fost osândit sa traiasca în insula Patmos“ si ca dupa venirea în fruntea imperiului a lui Nerva (96), „potrivit unei vechi traditii“ (lit.: „cuvântului celor vechi dintre noi“), Ioan s-a întors din exil si si-a reluat viata la Efes319. Tertulian, care confirma traditia despre sederea Sf. Ioan la Efes, citând marturia Bisericii din Smirna dupa care episcopul ei Policarp a fost înscaunat de catre acest Apostol, mentioneaza în alt loc salvarea minunata a Sf. Ioan dintr-un cazan cu ulei clocotit în care fusese osândit sa moara, probabil tot sub Domitian. Eusebiu de Cezareea, bazându-se pe marturiile Sf. Irineu si a lui Clement Alexandrinul, mai afirma ca Sf. Ioan a trait în Asia Mica (Efes) si a condus Bisericile de acolo pâna în vremea împaratului Traian (98 – 117). A adormit deci în Domnul pe la anul 100. Eusebiu preia de la Clement Alexandrinul si relatarea unei foarte frumoase întâmplari din ultima perioada a vietii Sf. Apostol Ioan. O redam aici, pe scurt, pentru frumusetea ei: Dupa ce a revenit din exil, Sf. Ioan a vizitat mai multe localitati din Asia, întemeind noi Biserici, hirotonind episcopi si preoti acolo unde era nevoie si rânduind cele de trebuinta.

Cu prilejul unei astfel de vizite, a încredintat episcopului Efesului pe un tânar placut la înfatisare si cu suflet înflacarat. Acela l-a luat pe tânar în casa sa, l-a botezat, dar n-a mai purtat destula grija de el. Lasat de capul lui, tânarul s-a alipit de niste tineri stricati, a cazut tot mai adânc în pacat, ajungând pâna la urma capetenia unei bande de tâlhari. Dupa o vreme, revenind Ioan în acel oras, i-a cerut episcopului sa-i redea comoara pe care i-a încredintat-o. Batrânul episcop n-a înteles la început despre ce este vorba. Atunci Apostolul i-a zis: „Pe tânar ti-l cer si sufletul fratelui tau“. „Acela a murit“, i-a raspuns episcopul, istorisindu-i cum a ajuns acel tânar sa terorizeze tinutul cu banda lui. Sf. Ioan, dupa ce si-a sfâsiat hainele de durere, s-a dus imediat în cautarea celui pierdut. Ajungând la locul unde salasluiau tâlharii, a fost prins de straja lor si dus în fata capeteniei. Acesta l-a recunoscut imediat pe batrânul Apostol si, de rusine, a luat-o la fuga. Ioan, uitându-si vârsta, s-a luat dupa el, cât îl tineau puterile, strigând: „Fiule, de ce fugi de mine, parintele tau, care nu-s înarmat si mai sunt si batrân? Fie-ti mila de mine, fiule, nu te teme! La tine mai sunt niste nadejdi de viata (vesnica, n.t.). Am sa ma asez pentru tine înaintea lui Hristos. Daca ar fi nevoie, m-as duce bucuros chiar la moarte pentru tine asa cum a murit si Mântuitorul pentru noi: pentru sufletul tau l-as da bucuros pe al meu. Opreste-te si ai încredere! Hristos este Cel care m-a trimis.“ Atunci tânarul s-a întors, l-a îmbratisat pe Apostol si si-a cerut iertare cu multe lacrimi, „botezându-se parca a doua oara cu lacrimile lui“. Dar îsi ascundea mâna dreapta cu care savârsise atâtea nelegiuiri. Sf. Ioan l-a sarutat, s-a rugat pentru el si, asigurându-l ca Mântuitorul l-a iertat, i-a sarutat mâna dreapta, ca sa-i arate ca a fost curatita prin pocainta. Fostul capitan de tâlhari a fost redat deplin Bisericii, dând astfel – încheie relatarea – „o minunata marturie de cainta adevarata, o puternica dovada de nastere din nou, un trofeu vazut al învierii“. Tot la Efes s-a petrecut si alta întâmplare graitoare despre care marturiseste Sf. Irineu, care, la rândul sau, o auzise de la Sf. Policarp al Smirnei: Într-o zi Apostolul Ioan intrase întro baie sa se spele. Auzind însa ca acolo e si ereticul Cerint, a fugit în graba, sfatuindu-i sa fuga si pe ceilalti care mai erau cu el si zicând: „Sa iesim de aici, nu cumva sa se darâme baia peste noi, întrucât Cerint, dusmanul adevarului, se afla si el aici înauntru.“ Despre activitatea si moartea Apostolului Ioan la Efes marturiseste si episcopul Policrat al Efesului, într-o scrisoare adresata episcopului Victor al Romei, pe la anul 190: „…în al doilea rând Ioan, cel care se culcase pe pieptul Mântuitorului, care a fost preot si a purtat petalon, care a fost martor si didascal, se odihneste la Efes.“ Toate marturiile Traditiei concorda în afirmatia ca Sf. Ioan a trait pâna la o vârsta foarte înaintata. Fer. Ieronim ne spune ca Sf. Ioan, foarte batrân, nu mai putea sa mearga singur si ca era adus în biserica de credinciosi. Tuturor, el le repeta îndemnul: „Copilasilor, iubiti-va unii pe altii“, cuvinte pe care le gasim, de altfel si în prima sa Epistola soborniceasca. Faptul ca ajunsese la aceasta vârsta va fi întarit convingerea multora ca „ucenicul pe care-l iubea Iisus“ nu va muri (cf. In 21, 23), ci ca, probabil, va fi mutat din aceasta lume ca Enoh sau ca Ilie. Cu adevarat nemuritor ramâne însa Sf. Apostol si evanghelist Ioan mai ales prin cele cinci scrieri minunate pe care le-a lasat Bisericii lui Hristos: Evanghelia, cele trei Epistole sobornicesti si Apocalipsa.

Autor: Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/index.html