Cum poate știi cineva care este credința adevărată?

               ”Pentru a cunoaște adevărul în ceea ce privește credința, trebuie mers la izvorul acelei credințe. Trebuie cunoscută tradiția acelei religii.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici  cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături.”

Înșirându-i (în sens figurat) pe toți predicatorii în fața ta și întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învățătura ta?

„Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelație în anul 1840…” (Biserica lui Hristos, Mormonii)

„O femeie cu o credință puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…” (Adventiștii de ziua șaptea)

„În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioși au început să vorbească în alte limbi…” Penticostalii) – Charles Fox Parham (întemeietorul penticostalismului)

„La 1640, un grup de credincioși au decis că, credința trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toți vorbesc la fel, toți au viziuni și certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, inițiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături. Astfel, singură învățătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice și este ceea ce a învățat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Biblia e într-adevăr deschisă la multiple interpretări, dar nu la interpretări care se contrazic, ci la interpretări care sunt complementare, care se completează și întregesc adevărul lucrurilor. Altfel, dacă ar fi două sau mai multe interpetări care se contrazic arată că defapt una sau mai multe interpretări nu este/nu sunt conforme cu realitatea.
Apoi, iarași fluturăm același steag al faptului că „sunt foarte multe religii în lume și nu avem timp să le studiem pe toate să vedem ce, care și cum”…doar pentru a arăta că principiile creștine nu sunt adevărul absolut. Dar a contesta valoarea de adevăr a unui lucru X, deoarece X face parte dintr-o mulțime de elemente diferite în esență, este o eroare de logică. Ce legătura are cantitatea unei mulțimi cu valoarea de adevăr a unui lucru din mulțime? Faptul ca exista o multitudine de religii face cumva creștinismul fals sau adevărat? Sau nu cumva altfel trebuie să fie evaluarea noastră față de creștinism? Nu cumva ne trebuie un etalon ca să măsurăm ceva? Și când vine vorba de adevăr, nu cumva ne trebuie un etalon independent de timp și spațiu, și orice alta constrângere?

Pentru a cunoaște care este credința cea adevărată, trebuie mers la izvorul acelei credințe. Trebuie cunoscuta traditia acelei religii. Si care izvor prezinta mai mare credibilitate, Predania Apostolică milenară a Bisericii Ortodoxe, ori una dintre miile de tradiții moderne protestante care nu au radăcini dincolo de reforma veacului al XV- lea?

Mărturii ale Sfinţilor Părinţi

Sfântul Ignatie, care a murit la anul 107, scrie în Epistola către Smirneni, cap. 7: „Ereticii se opresc de la Euharistie pentru că nu cred că Euharistia este Trupul Mântuitorului, Care a pătimit pentru mântuirea noastră”

 Sfântul Chiril al Ierusalimului, care s-a născut la anul 312, zice în Cateheza 22: „Ceea ce se vede pâine nu este pâine chiar dacă o simţi la gust, ci Trupul lui Hristos: şi ceea ce se vede vin nu este vin, chiar dacă are gustul acestuia, ci este Sângele lui  Hristos”.

Marele Vasile (+379), în Sfânta Liturghie zice: „…peste aceste daruri de faţă şi le binecuvântează şi le arată: pâinea aceasta însuşi cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; iar ce este în potirul acesta cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

O marturie scurta, dar cum nu se poate mai clară, ne-a lăsat Sf. Irineu (care-și scria lucrarea pe la anul 185): „Apoi Ioan, ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat pe pieptul Lui, a scos și el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei.“ Această mărturie este de o importanță deosebită, deoarece Sf. Irineu l-a cunoscut pe Sf. Policarp al Smirnei, ucenic al Apostolilor. Scriindu-i (în jurul anului 190) lui Florinus, un prieten al său din copilărie care însă căzuse în erezie – fragmente din această scrisoare ne-au fost transmise de Eusebiu de Cezareea –, Sf. Irineu spune despre relatia sa cu Sf. Policarp urmatoarele: „Aceste învățături ale tale, Florine, nu sunt izvorâte – ca să nu folosesc cuvinte grele – dintr-o judecată sănătoasă. Ele nu se împacă cu cele ale Bisericii… Dar nici preoții mai în vârstă, care au fost înainte de noi și care au trăit împreună cu Apostolii, n-au putut sa-ți transmită asemenea învățături. Te vedeam când eram copil în Asia inferioară pe lângă Policarp; aveai pe atunci o strălucită poziție la curtea împaratească și te sileai să ai un bun renume înaintea lui (a lui Policarp, n.n.). Căci îmi amintesc mai bine lucrurile de atunci decât cele care s-au întâmplat acum mai de curând. Într-adevăr, cunoștințele pe care le aduni în tinerețe cresc deodată cu sufletul și rămân mereu unite cu el. De aceea pot spune și locul unde ședea fericitul Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra și ieșea din clasa, felul lui de viață, înfățișarea lui fizica, felul cum vorbea cu mulțimile, cum istorisea el relațiile lui cu Ioan și cu celelalte persoane care au văzut pe Domnul, știrile sale despre minunile și despre învățătura Lui; cum Policarp, după ce a primit totul de la martorii oculari ai vieții Cuvântului, pe toate acestea el le punea în legatură cu Scripturile. Lucrurile acestea, prin mila lui Dumnezeu, care a venit peste noi, eu le-am ascultat cu grijă și le-am însemnat nu pe hârtie, ci în inima mea, și le rumeg conștiincios cu ajutorul lui Dumnezeu. Despre faptul că Policarp a fost ucenic al Apostolilor mărturisește Sf. Irineu și în alt loc: „Și Policarp nu numai că a fost învățat de Apostoli și a vorbit cu mulți dintre cei care-L văzuseră pe Hristos, ci el a și fost rânduit de Apostoli în Asia ca episcop al Bisericii care este în Smirna; și noi l-am văzut în floarea vârstei noastre, căci el a stăruit multă vreme și până la o bătrânețe foarte înaintată și a ieșit în mod slăvit din viață, prin prea nobila usă a martiriului…“ Am citat aceste texte pentru a ne da seama cât de importantă este mărturia Sf. Irineu, cel care l-a cunoscut și l-a ascultat pe Sf. Policarp, ucenic al Apostolilor. Și cât de neîntemeiată este poziția acelora care, împotriva celor spuse de Sf. Irineu – ca și împotriva tuturor celorlalte mărturii citate aici – caută cu tot dinadinsul să nege paternitatea ioaneică a Evangheliei a patra, atribuind-o, de pildă, unui presupus „prezbiter Ioan“ (a cărui existență este dedusă dintr-un text nu prea clar al lui Papias ) sau oricui altcuiva (mulți critici mai noi atribuie redactarea Evangheliei unei presupuse școli „ioaneice“, adică unui grup de ucenici ai Apostolului Ioan). Eusebiu de Cezareea afirmă că în timpul persecuției lui Domițian (81-96) „Apostolul și Evanghelistul Ioan…a fost osândit să trăiască în insula Patmos“ și că după venirea în fruntea imperiului a lui Nerva (96), „potrivit unei vechi tradiții“ (lit: „cuvântului celor vechi dintre noi“), Ioan s-a întors din exil și și-a reluat viața la Efes 319. Tertulian, care confirmă tradiția despre șederea Sf. Ioan la Efes, citând mărturia Bisericii din Smirna după care episcopul ei Policarp a fost înscăunat de către acest Apostol, menționează în alt loc salvarea minunată a Sf. Ioan dintr-un cazan cu ulei clocotit în care fusese osândit să moară, probabil tot sub Domițian. Eusebiu de Cezareea, bazându-se pe mărturiile Sf. Irineu și a lui Clement Alexandrinul, mai afirmă că Sf. Ioan a trăit în Asia Mica (Efes) și a condus Bisericile de acolo până în vremea împaratului Traian (98 – 117). A adormit deci în Domnul pe la anul 100. Eusebiu preia de la Clement Alexandrinul și relatarea unei foarte frumoase întâmplări din ultima perioadă a vieții Sf. Apostol Ioan. O redăm aici, pe scurt, pentru frumusețea ei: După ce a revenit din exil, Sf. Ioan a vizitat mai multe localități din Asia, întemeind noi Biserici, hirotonind episcopi și preoți acolo unde era nevoie și rânduind cele de trebuință.

Cu prilejul unei astfel de vizite, a încredințat episcopului Efesului pe un tânăr plăcut la înfățișare și cu suflet înflăcărat. Acela l-a luat pe tânar în casa sa, l-a botezat, dar n-a mai purtat destulă grija de el. Lăsat de capul lui, tânărul s-a alipit de niște tineri stricați, a căzut tot mai adânc în păcat, ajungând până la urmă capetenia unei bande de tâlhari. După o vreme, revenind Ioan în acel oraș, i-a cerut episcopului să-i redea comoara pe care i-a încredințat-o. Bătrânul episcop n-a înțeles la început despre ce este vorba. Atunci Apostolul i-a zis: „Pe tânăr ți-l cer și sufletul fratelui tău“. „Acela a murit“, i-a răspuns episcopul, istorisindu-i cum a ajuns acel tânăr să terorizeze ținutul cu banda lui. Sf. Ioan, după ce și-a sfâșiat hainele de durere, s-a dus imediat în căutarea celui pierdut. Ajungând la locul unde sălășluiau tâlharii, a fost prins de straja lor și dus în fața căpeteniei. Acesta l-a recunoscut imediat pe bătrânul Apostol și, de rușine, a luat-o la fuga. Ioan, uitându-și vârsta, s-a luat dupa el, cât îl țineau puterile, strigând: „Fiule, de ce fugi de mine, părintele tău, care nu-s înarmat și mai sunt și bătrân? Fie-ți milă de mine, fiule, nu te teme! La tine mai sunt niște nădejdi de viață (vesnica, n.t.). Am să mă așez pentru tine înaintea lui Hristos. Daca ar fi nevoie, m-aș duce bucuros chiar la moarte pentru tine așa cum a murit și Mântuitorul pentru noi: pentru sufletul tău l-aș da bucuros pe al meu. Oprește-te și ai încredere! Hristos este Cel care m-a trimis.“ Atunci tânărul s-a întors, l-a îmbrățișat pe Apostol și și-a cerut iertare cu multe lacrimi, „botezându-se parcă a doua oara cu lacrimile lui“. Dar își ascundea mâna dreaptă cu care săvârșise atâtea nelegiuiri. Sf. Ioan l-a sărutat, s-a rugat pentru el și, asigurându-l că Mântuitorul l-a iertat, i-a sărutat mâna dreaptă, ca să-i arate că a fost curățită prin pocăință. Fostul căpitan de tâlhari a fost redat deplin Bisericii, dând astfel – încheie relatarea – „o minunată mărturie de căință adevărată, o puternică dovadă de naștere din nou, un trofeu văzut al învierii“. Tot la Efes s-a petrecut și altă întâmplare grăitoare despre care mărturisește Sf. Irineu, care, la rândul sau, o auzise de la Sf. Policarp al Smirnei: Într-o zi Apostolul Ioan intrase întro baie să se spele. Auzind însă că acolo e și ereticul Cerint, a fugit în grabă, sfătuindu-i să fuga și pe ceilalți care mai erau cu el și zicând: „Să ieșim de aici, nu cumva să se dărâme baia peste noi, întrucât Cerint, dușmanul adevărului, se află și el aici înăuntru.“ Despre activitatea și moartea Apostolului Ioan la Efes mărturisește și episcopul Policarp al Efesului, într-o scrisoare adresată episcopului Victor al Romei, pe la anul 190: „…în al doilea rând Ioan, cel care se culcase pe pieptul Mântuitorului, care a fost preot și a purtat petalon, care a fost martor și didascăl, se odihnește la Efes.“ Toate mărturiile Tradiției concordă în afirmația că Sf. Ioan a trăit până la o vârsta foarte înaintată. Fer. Ieronim ne spune ca Sf. Ioan, foarte bătrân, nu mai putea să meargă singur și ca era adus în biserică de credincioși. Tuturor, el le repeta îndemnul: „Copilașilor, iubiți-vă unii pe alții“, cuvinte pe care le găsim, de altfel și în prima sa Epistolă sobornicească. Faptul că ajunsese la această vârstă va fi întărit convingerea multora că „ucenicul pe care-l iubea Iisus“ nu va muri (cf. In 21, 23), ci că, probabil, va fi mutat din aceasta lume ca Enoh sau ca Ilie. Cu adevarat nemuritor rămâne însă Sf. Apostol și evanghelist Ioan mai ales prin cele cinci scrieri minunate pe care le-a lăsat Bisericii lui Hristos: Evanghelia, cele trei Epistole sobornicești și Apocalipsa.

Autor: Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/index.html