Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul, Unul-Născut,care este în sânurile Tatălui, acela L-a făcut cunoscut”. Prin urmare,Dumnezeirea este inefabilă si incomprehensibilă, „căci nimeni nu cunoaşte  pe Tatăl afară de Fiul si nici pe Fiul afară de Tatăl”. Sfântul Duh, însă,cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, în chipul în care duhul omului cunoaşte,cele ce sunt în el. in afară de prima  SI  fericita fire, nimeni n-a cunoscut,vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia el i s-a descoperit. Nimeni, nu numai dintre oameni,dar nici dintre puterile suprapământesti,adică chiar dintre Heruvimi si Serafimi.

Dumnezeu s-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putinţă să-l înţelegem, mai întâi prin lege şi prin profeţi, iar în urmă prin Fiul Lui,Unul-Născut, Domnul si Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.Pentru aceea primim, cunoştem si cinstim toate cele predate nouă prin lege, prin profeţi, prin apostoli şi prin evanghelisti şi nu cercetăm nimic mai mult decât acestea. Dumnezeu, fiind bun, este cauza atot binele si nu este supus nici invidiei, nici patimii. Invidia este departe de firea dumnezeiască,singura bună si în afară de orice patimă.Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim si în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice si nedepăşind dumnezeiasca predanie.

Cel care vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să ştie în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cât si cele cu privire la doctrina întrupării, nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile si nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul si altceva exprimabilul, după cum altceva estevorbirea şi altceva cunoaşterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înţeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliţi să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a vorbi, după cum spunem că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare şi cele asemenea. Noi cunoaştem si mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârsit, veşnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, ne-compus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor si judecător. Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut si este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl si Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere si purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu si Dumnezeu, din pricina îndur ării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sământă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria si s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, în acelaşi timp, si Dumnezeu desăvârsit si om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire si omenire, si în două firi, care au facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra si de a acţiona liber, şi ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârşite,potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii si a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămînzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a si venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi. Şi martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură şi toată ceata sfinţilor. Ce este însă fiinţa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, sau cum Fiul, Unul-Născut si Dumnezeu, golindu-se pe El însuşi, s-a făcut om din sângiuri feciorelnice, fiind plăsmuit după o altă lege decât cea firească, sau cum a umblat pe ape, fără să-si ude picioarele, nu cunoaştem şi nici nu putem spune. Aşadar, nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu si, în general, si înţelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus si revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului si Noului Testament.

Este evident că Dumnezeu este necorporal. Căci, cum ar avea corp ceea ce este infinit, nemărginit, fără de formă, impalpabil, nevăzut, simplu si necompus? Cum ar fi neschimbător, dacă ar fi mărginit si pasibil? Cum ar fi impasibil ceea ce este compus din elemente si ceea ce se descompune iarăşi în aceleaşi elemente? Căci compunerea este principiul luptei; lupta, principiul dezbinării; dezbinarea, principiul descompunerii; iar descompunerea este cu totul străină lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi corporal, cum se va putea respecta dictonul că Dumnezeu străbate prin toate si umple toate, după cum spune Scriptura:

IEREMIA 23 :24     Poate oare omul să se ascundă în loc tainic, unde să nu-l văd Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul?

   Căci este cu neputinţă ca un corp să treacă prin corpuri, fără să taie şi să fie tăiat, fără să se împletească si să întâmpine împotrivire, după cum se amestecă si se combină toate corpurile lichide…este mult mai potrivit să vorbim despre fiinţa lui Dumnezeu facând abstracţie de toate existenţele, căci Dumnezeu nu face parte din existenţe. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există, ci că el este mai presus de toate existenţele si mai presus de însăşi existenţa.Şi dacă cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele, urmează că ceea ce este mai presus de cunoştinţă va fi negreşit si mai presus de existenţă, si din contră, ceea ce este mai presus de existenţă, va fi si mai presus de cunoştinţă. Prin urmare, Dumnezeirea este infinită si incomprehensibilă. Şi numai aceasta putem înţelege cu privire la fiinţa sa, anume nemărginirea şi incomprehensibilitatea Sa. Toate câte le spunem in chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indica  natura Lui, ci cele in legatura cu natura Sa. Chiar dacă vom spune că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înţelept, sau orice altceva, nu indicăm natura lui Dumnezeu, ci pe acelea în legătură cu natura Lui. Sunt unele, însă, care se spun în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu, care au o putere de negaţie covârsitoare; de pildă când spunem că Dumnezeu este întuneric, nu înţelegem că Dumnezeu este întuneric, ci înţelegem că nu este lumină, ci ceva mai presus de lumină; si când zicem că este lumină, înţelegem că nu este întuneric.

Dumnezeu este unul în fiinţa Sa şi subzistă întreit în Ipostasurile Sale într-o desăvârşită împreună-petrecere. Dumnezeirea nu este însă o fire compusă din trei ipostasuri, ci o singură fiinţă în trei ipostasuri desăvârşite. În Dumnezeu există deci o singură fiinţă, o singură voinţă şi o singură lucrare. Dumnezeirea formează o unitate desăvârşită, dar ea nu se limitează şi nu se închide într-o singură persoană. Deşi fiinţează în mod unitar, Dumnezeu are un mod de subzistenţă treimic. Tatăl, Fiul şi Duhul au Persoană proprie, mişcându-Se una către alta, în aşa fel încât fiecare Se deschide şi Se află în cealaltă, fără contopire, amestecare sau confundare, ci prin posedare reciprocă. Cele trei Ipostasuri există unul în celălalt, într-o stare de mişcare, o mişcare de iubire interioară coerentă, aceasta fiind perihoreza; astfel încât dumnezeirea fiinţează unitar, perihoretic, subzistând treimic. De aceea, când spunem «Sfânta Treime» ne gândim la cele trei Ipostasuri care Se află unul în altul şi comunică reciproc, Se întâlnesc unul cu altul fără să confunde sau să suprime diferenţa Lor ipostatică.

Autor: Sfântul Ioan Damaschin

Lasă un răspuns