Părinții și Canonul

Orice carte din canon trebuie în mod necesar să poarte mărturia Părinților Bisericii. Biblia nu a căzut din văzduh și dacă nu avem încredere în modalitățile prin care ni s-a dat, cum putem afirma că avem o credință bine întemeiata? În mod ironic, istoria canonului este unul din puținele subiecte care ne obligă să cercetam istoria Bisericii. De obicei citim că Biserica primară a avut cam același canon ca și noi. Unii apologeți evanghelici, cum ar fi Geisler și Nix fac lista celor 27 de cărți ale Noului Testament și menționează Părinții Bisericii care au citat din ele cu autoritate. Aceasta lasă pe cititori cu impresia că încă de la moartea Apostolilor canonul era deasupra oricărei dispute.

Deci…

Au fost cărțile canonului primite, strânse, citite și folosite, deci acceptate de poporul lui Dumnezeu?

     Așa cum am arătat în capitolul – Biblia în Istorie –  Biserica a folosit Septuaginta, care includea Apocrifele, ca adevărata Scriptură. Protestanții (cu excepția Anglicanilor și a Luteranilor) nu acordă nici o importanță faptului că poporul lui Dumnezeu a strâns, citit și folosit aceste cărți. Oare are vreo valoare acest ultim test al lui Josh atâta timp cât evanghelicii nu-i dau atenție? Probabil are valoare. Să examinam în continuare canonul Noului Testament, cu o atenție specială la alte cărți adesea citate de Părinți ca având autoritate.

Epistola lui Barnaba

Epistola lui Barnaba, un tratat împotriva interpretării iudaice a Legii, se bucura de mult respect în scrierile Bisericii primitive. Autorul presupus fiind un tovarăș al lui Pavel, această epistolă datează de la sfârșitul primului veac sau de la începutul celui de al doilea.

Ea este inclusă în canonul manuscrisului Codex Sinaiticus din secolul patru și citată de Clement Alexandrinul (150-215) (Diverse 5:8) și Origen (185-254) (Principiile începătoare 3:2:4, Împotriva lui Celsus 1:63, Comentarii la Romani 1:24) ca Scriptura. Tertullian (160-225) a considerat această scrisoare ca venind într-adevăr de la tovarășul lui Pavel (Umilința 20). Epistola conține paralelisme cu Didahiile, un catehism mult prețuit de Biserica primului veac (Loeb, v. 1, 306-7, 337-9).

Păstorul lui Herma

Păstorul lui Herma, scrisă la începutul secolului doi, conține o serie de viziuni apocaliptice care prezintă învățătura creștină sub formă de pilde. Ca și Barnaba, era respectată de Biserica primară.

Sf. Clement Alexandrinul o citează ca Scriptură (Diverse 2:9), ca și Sf. Irineu (130-200) (Împotriva ereziilor 4:34:2) și Origen (Principiile Începătoare 2:1:5,4:1:11). Tertullian însă o numește „păstorul desfrânaților” nu pentru că era imorală, ci pentru că afirma că adulterul poate fi iertat (Despre idolatrie 4,15). Păstorul lui Herma, ca și Barnaba, face parte din canonul din Codex Sinaiticus (Loeb v.2, 2-5). În secolul al patrulea era încă folosită la pregătirea convertiților pentru botez (Epistola sărbătorii a lui Atanasie, 367).

Cartea lui Enoh

Această carte a fost scrisă și compilată în primele secole înainte de Hristos. Ea conține o serie de cărți care se referă la începuturile istoriei, la natura timpului, a demonilor și a îngerilor.

Cartea lui Enoh și interpretarea pe care ea o dă Genezei a influențat gândirea creștină de la început. Este citată ca Scriptură în Epistola lui Barnaba (4:3;16:5), Origen (Principiile Începătoare 4:1:35) și Tertullian (Despre idolatrie 4,15). Commodian (secolul 3) o folosește și el (Commodian 3). Sf. Irineu include interpretarea dată de ea Potopului în lucrarea sa ‘Dovada învățăturii apostolice’ (și în Împotriva ereziilor 4:16:2). Iustin Martirul (100-165) o folosește în același fel în apologia sa (2 Apol. 5) și Clement Alexandrinul în lucrarea sa Diverse (Diverse 5:1). Tertullian afirmă că ea a fost scrisă de Enoh și încredințată lui Noe. El o consideră Scriptură, protejată prin puterea Duhului Sfânt (Îmbrăcămintea femeilor 3). Manuscrise aramaice ale cărții lui Enoh s-au găsit și în Manuscrisele de la Marea Moartă și se pare că era foarte prețuită de esenieni (Allegro, 128-9, 134).

Acest mare respect al creștinilor de la început pentru cartea lui Enoh nu ar trebui să ne surprindă, dat fiind că ea este deja parte a Bibliei! Una din profețiile lui Enoh este citată cuvânt cu cuvânt în Noul Testament:

„Dar și Enoh, al șaptelea de la Adam, a prorocit despre aceștia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, și de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoși, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.” (Iuda 14,15)

Aici nu contează așa de mult ce spune sau nu spune Iuda despre inspirația cărții lui Enoh. După cum am văzut, Noul Testament nu face astfel de calificări cu privire la nici o carte. Iuda folosește acest citat din Enoh ca argument suprem. Se vede de aici că în comunitatea în care el scria, această carte era păstrată și respectata. Fără aceste elemente argumentarea lui este irelevanta.

Imaginile din Enoh apar și printre imaginile apocaliptice ale Apocalipsei. Evangheliile folosesc un termen din această carte, „Fiul Omului”. Cu toate că Enoh și-a pierdut importanța în secolul al patrulea, Biserica Ortodoxă Etiopiană o păstrează în canonul ei (Vezi Barr, 41-50 cu privire la implicațiile folosirii lui Enoh de către Iuda și în scrierile pseudo-epigrafe).

Acestea sunt trei din multele cărți pe care Biserica creștină le-a citit, folosit și circulat. Argumentul canonicității lor, bazat pe o citire empirică a Noului Testament și a Părinților timpurii este mai puternic decât în cazul altor cărți din canonul folosit astăzi.

De exemplu, deși 2 Petru se pare a fi citat în Păstorul lui Herma (Sim 8:11:1), nu mai apare citat până la Origen, la începutul secolului trei. După Origen, 2 Petru, ca și Iuda, Apocalipsa și 2 și 3 Ioan au fost adeseori menționate ca „îndoielnice” și plasate în aceeași categorie cu alte cărți ca Barnaba și Păstorul. Dacă Biserica timpurie se îndoia cu privire la aceste cărți, atunci de ce nu a urmat sfatul lui McDowell de a se debarasa de ele?

Biserica fără Canon

Nu numai că existau și alte cărți, dar în primele veacuri anumite părți ale Bisericii au înflorit fără a avea vreun Nou Testament! Aceasta nu micșorează importanța Scripturii, ci este doar o recunoaștere a faptului că primii creștini, în timp ce pe de o parte păzeau Scripturile cu prețul vieții, pe de altă parte trăiau o credință care a fost transmisă personal de Apostoli. Ei țineau o învățătură, care exista uneori în scris, dar care se preda și transmitea mai ales oral și liturgic, din generație în generație.

Chiar și la sfârșitul anilor 180 anumite părți ale Bisericii, mai ales cele răsăritene, nu posedau largi porțiuni ale Noului Testament. Totuși, creștinii de acolo practicau și țineau aceeași credință ca a bisericilor de limbă greacă din jurul Mediteranei. Irineu, un episcop din Franța și nepot spiritual al Sfântului Apostol Ioan, ne spune aceasta într-un tratat împotriva falșilor învățători gnostici ai zilelor lui:

„Care este situația? Dacă între noi apare o dispută privitoare la o chestiune importantă, nu avem oare acces la cele mai vechi biserici cu care Apostolii s-au aflat în continuă legătură, ca să învățăm de la ele ce este sigur și clar în acea chestiune? Ce altceva să facem dacă Apostolii înșiși nu ne-au lăsat ceva în scris? Nu este oare necesar (în acest caz), să urmam cursul tradiției pe care ei l-au transmis celor cărora ei le-au încredințat aceste biserici?

La aceasta își dau acordul multe popoare ale acelor barbari care cred în Hristos, care au mântuirea scrisă în inimile lor prin Duhul, fără hârtie sau cerneală, și care cu multă grijă păstrează vechea tradiție, crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și pământului și a tot ce este în ele, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cei care, în absenta unor scrieri, au primit această credință, sunt barbari în ce privește limba noastră; dar în ce privește doctrina, obiceiurile și felul de viață, ei sunt înțelepți datorită credinței; ei sunt plăcuți lui Dumnezeu, cu o vorbire dreaptă, curată și înțeleapta. Dacă cineva ar încerca să le predice născocirile ereticilor, în propria lor limbă, ei și-ar astupa urechile și ar fugi cât de departe, neputând nici măcar să îndure blasfemiile. Astfel, prin vechea tradiție a Apostolilor, ei nu-și îngăduie nici măcar să gândească la cuvintele înșelătoare ale acestor învățători.” (Împotriva ereziilor III 4:1,2)

Este oare atât de ciudat că anumite biserici nu aveau Canonul? Noul Testament a fost scris doar de opt oameni. Jumătate din el a fost scris de doi prieteni, Sf. Pavel și Sf. Luca. Probabil în primul veac cea mai mare parte a Noului Testament circula doar în bisericile în care aceștia au dat învățătura.

Cartea Faptelor vorbește despre răspândirea creștinătății în Palestina, Asia Mică și Grecia. Din anumite motive, Luca nu a descris faptele Sfinților Toma, Bartolomeu sau ale altor Apostoli. El nu a scris despre răspândirea Evangheliei în Siria, Egipt, Etiopia, Cartagina, Britania și India. Toate aceste locuri care au primit Evanghelia în primul veac nu posedau scrierile complete ale Apostolilor decât târziu în secolul al doilea.

Nu este oare corect să înțelegem că Apostolii erau ocupați cu trăirea și învățarea Evanghelie, mai mult decât cu scrierea ei? Sf. Iacov ne-a lăsat o singură epistola. A fost oare aceasta singura lui lucrare? Nu cumva, atât el cât și ceilalți Apostoli erau mai ocupați cu întemeierea Bisericii vii, întărită prin puterea Duhului Sfânt?

Chiar și în bisericile de limbă greacă, la începutul secolului patru canonul Noului Testament nu era încă finalizat. Eusebiu (260-340), un istoric al Bisericii, scrie:

„În acest punct, este bine să clasificam scrierile Noului Testament la care deja ne-am referit. Trebuie ca mai întâi să punem cele patru evanghelii, urmate de Faptele Apostolilor. Locul următor este ocupat de epistolele lui Pavel, iar după acestea trebuie să recunoaștem epistolele numite 1 Ioan și 1 Petru. La aceste se pot adăuga, dacă se crede potrivit, Apocalipsa lui Ioan, cu privire la care mă voi referi la momentul potrivit. Acestea sunt clasificate drept Cărți Recunoscute. Cele disputate, deși familiare pentru cei mai mulți, includ epistolele cunoscute ca Iacov, Iuda, 2 Petru și cele numite 2 și 3 Ioan, lucrări ale evanghelistului sau ale cuiva cu același nume.

Printre cărțile îndoielnice trebuie să includem „Faptele” lui Pavel, „Păstorul” și „Apocalipsa lui Petru”; de asemenea așa-zisa „Epistolă a lui Barnaba” și „Învățăturile Apostolilor” împreună cu Apocalipsa Sf. Ioan, dacă acesta este locul ei potrivit: după cum am spus mai înainte, unii o resping, alții o includ printre cărțile recunoscute. Unii au inclus aici și „Evanghelia după Evrei”, o carte atrăgătoare mai ales printre acei evrei care L-au primit pe Hristos. Toate aceste ar fi clasificate împreună cu cărțile disputate, dar m-am simțit obligat să le menționez pe acestea din urmă separat, făcând deosebire între acele scrieri care după tradiția Bisericii sunt adevărate, autentice și recunoscute și cele din altă categorie, care nu sunt canonice ci disputate, dar cunoscute celor mai mulți credincioși; căci nu trebuie să le confundam cu unele scrieri atribuite de eretici apostolilor, cum ar fi Evangheliile Sf. Petru, Toma, Mantia sau altele, cât și unele scrieri ca Faptele Sf. Andrei, Ioan sau ale altor Apostoli. Nici un om al Bisericii din generațiile trecute nu s-a referit la ele în scrierile lui. Într-adevăr, nimic nu poate fi mai străin Apostolilor decât limbajul folosit în ele, în timp ce implicațiile conținutului lor sunt atât de neîmpăcate cu adevărata ortodoxie încât sunt ușor depistate ca falsuri ale ereticilor. Prin urmare, nu numai că nu pot fi incluse între cărțile disputate, dar trebuie aruncate ca fiind eretice și de neacceptat.” (Istoria Bisericii 3:25)

După Eusebiu, Canonul 60 al Sinodului din Laodiceea (343-381) face o listă cu 26 de cărți ale Noului Testament, omițând cartea Apocalipsei. Doar mai târziu Sf. Atanasie (296-373), în scrisoarea lui de Paste din 367, ne dă pentru prima oară o listă care cuprinde exact cele 27 de cărți din canonul modern al Noului Testament. Această listă este apoi confirmată de Rufinus (345-410) și de Codicele African (419). Chiar și în aceste cazuri lista cărților nu reprezenta rezultatul unui vot, ci dezvoltarea canonului în interiorul Bisericii.

O nouă privire asupra canonului

Fiecare parte a Scripturii are o anumită origine în timp, prin mâna unui om. Înainte de aceasta, cartea nu exista. Doar treptat, prin dezvoltarea Tradiției, Scriptura și-a câștigat autoritatea cuvenită în poporul lui Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat cu Psalmii și alte părți ale Vechiului Testament, uneori au trebuit să treacă secole pentru ca să se întâmple aceasta.

Acest apel la Tradiție ar putea să ofenseze pe unii dintre noi care am fost învățați că Tradiția înseamnă eroare. Să analizăm însă exemplul Israelului. Nu a existat oare un Cuvânt al lui Dumnezeu înainte de Moise? De unde primea poporul lui Dumnezeu sfat și înțelepciune, înainte să se fi scris cartea Genezei? Oare poseda familia lui Avraam vreo Scriptură? Dacă aceasta ar fi descoperită astăzi, am include-o oare în canon? Astfel de întrebări sunt speculative, și în mod paradoxal în afara a ceea ce cunoaștem din Scripturi. Se pare totuși că copii lui Avraam erau credincioși Tradiției pe care au primit-o de la Iehova, Tradiție care îi păzea de erori.

Cercetând scrierile Părinților am văzut că studiul obiectiv al patristicii nu face canonul „evident”. Este de asemenea imposibil, printr-un studiu al textelor, să decidem ce trebuie inclus sau nu în Noul Testament. Dacă cerem Scripturii să ne spună ce să includem în canon, ne aflam din nou într-o situație dificilă, căci chiar Apostolii folosesc citate din scrieri pseudo-canonice pe care nu le acceptam și nu le citim. Am văzut deja cum Apostolii au folosit Carte lui Enoh. Există și alte exemple:

– Sf. Pavel se referă la cartea necanonică Ianes și Iambres (II Tim. 3:8) când numește pe vrăjitorii de la curtea lui Faraon.

– Evreii folosesc o carte numită Martiriul lui Isaia atunci când se referă la cei „tăiați în două cu ferăstrăul” (Evr. 11:7)

– Pe lângă Cartea lui Enoh, Iuda citează din Înălțarea lui Moise atunci când se referă la lupta pentru trupul lui Moise dintre arhanghelul Mihail și diavol (Iuda 9).

Acestea sunt trei cazuri în care Noul Testament face referințe la lucrări din afara canonului.

Este adevărat că Apostolii nu declară aceste lucrări drept inspirate. Dar înainte de a abandona aceste trei citate ca fiind excepții lipsite de importanță, să vedem cum se raportează aceasta la atitudinea noastră față de canonul presupus auto-evident. Dacă vrem să practicam credința Apostolilor, nu ar fi cazul să răspândim și să citim scrierile pe care aceștia le citează? Sf. Pavel și Iuda le-au acceptat. Noi de ce le respingem?

Răspunsul liberal

Nu sugerez deloc să includem cărți ca cea a lui Enoh în Biblia noastră. Sunt însă unii care ar face aceasta. Mulți liberali au răspuns la întrebări ca cele pe care le-am enumerat prin re-deschiderea canonului. Ei au tratat materiale cum ar fi Evanghelia lui Toma și Povestirile din copilăria lui Iisus ca materiale autentice, pe baza cărora să ne refacem credința creștina. Adolf Harnak (1851-1930), teologul german cel mai iscusit din vremea lui, își folosea vastele cunoștințe despre istoria Bisericii pentru a pune la îndoială nu numai canonul, ci întreaga credință creștină. Alții cer astăzi o lărgire a canonului prin introducerea unor cărți ne-creștine.

Liberalii insistă în mod justificat că Apostolii nu ne-au lăsat o listă a cărților; numai după apariția unor dispute această chestiune a fost rezolvată. Liberalii susțin că Biserica de la început, coruptă de patriarhi, ierarhie și alte tradiții omenești, i-a persecutat pe Marcion, pe gnostici și pe alții, dezvoltând în felul acesta un canon părtinitor. Canonul actual al Noului Testament a fost stabilit în secolul al patrulea, numai după ce Biserica a fost coruptă de dogmele popimii.

Crezând că Biserica a greșit, liberalii se simt justificați să reanalizeze canonul și să-l remodeleze după chipul lor. Ei susțin că de fapt canonul nu este decât unul din exemplele de falsa tradiție acceptată de Biserică.

Dincolo de Josh McDowell

Evanghelicii au produs multe cărți apologetice care să ne justifice încrederea în canon, folosind fapte, ilustrații și nume. Dar în acest efort de a fi mai logici și mai întemeiați pe fapte decât necreștinii, pierdem din vedere adevăratul motiv pentru care credem Biblia. Din păcate, rareori avem urechi de auzit.

Noi credem că Noul Testament are 27 de cărți inspirate pentru că aceasta este tradiția care ni s-a transmis. Păstram ceea ce ni s-a transmis și credem că este lucrarea Duhului. Ce altă justificare ne trebuie? Ce altă justificare mai avem?

Este sănătos și normal să credem și să ascultam de canon, fără a pretinde toate „dovezile”. Aceasta este dependentă de Dumnezeul Care ne-a păstrat credința prin intermediul Părinților noștri spirituali, în ultimii 6000 de ani. Dumnezeu, în dragostea lui de nepătruns pentru omenire, a întemeiat o Biserică în care și prin care a dat Scriptura ca temelie a credinței. Canonul nu se justifică prin dovezi exterioare, ci prin mărturia interioară a Treimii Care a condus Biserica prin istorie. Biblia este o parte nedespărțită a ceva mai mare, care l-a condus pe Avraam în pustie, chiar și atunci când acesta nu poseda cărți.

Biserica este cea care păzește și garantează Scriptura. Dacă Biserica secolelor doi, trei și patru a fost coruptă, atunci și canonul este corupt, căci alegerea cărților s-a făcut prin credința pe care o avea. Cele două nu pot fi despărțite. Dacă nu ne încredem în Biserică, atunci nu ne putem încrede în Biblie, care a fost scrisă, transmisă și păstrată de către Biserică.

Referirea la Biserică și Tradiție și importanța lor autentificatoare este modul cel mai cinstit de a justifica Biblia. Dar cei mai mulți dintre noi nu pot admite justificarea canonului prin Biserică și Tradiție din mai multe motive.

„Da, dar Biblia nu afirmă autoritatea Bisericii…”

De fapt, o afirmă:

„Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului.” (1 Timotei 3:15)

Se poate imagina vreo afirmație mai clară decât aceasta? Biserica este temelia Adevărului. Dacă stâlpul cade, întreg edificiul se prăbușește, inclusiv Scriptura!

Biserica de la început a crezut și trăit cu încredințarea că are autoritatea de a decide în chestiuni legate de credință, doctrină și practică. Acesta a fost motivul pentru care Apostolii s-au simțit îndreptățiți să aleagă un succesor al lui Iuda (Fapte 1), să introducă diaconatul (Fapte 6), și să îngăduie neamurilor să intre în Biserică fără tăierea împrejur (Fapte 15). Urmând același model și simț al autorității, Biserica secolelor patru și cinci a stabilit canonul și a clarificat învățătura cu privire la Treime.

Noi nu am fi putut nici măcar să începem a argumenta din Scriptură dacă ea nu ne-ar fi fost dată prin Biserică. Dacă ne-ar fi fost dat un alt canon sau o traducere modificată, nu am fi fost conștienți de vreo deosebire. Putem argumenta doar din ceea ce ni s-a dat.

„După Apostoli, Biserica s-a stricat…”

Ni s-a spus că după venirea la putere a lui Constantin, s-au pus bazele Bisericii oficiale și că învățături păgâne au pătruns în Biserică. Creștinismul adevărat ar fi fost înlăturat și a devenit ascuns.

Fără a face o digresiune prea lungă în istoria Bisericii, acesta este un basm. Este același argument folosit de musulmani, mormoni și martorii lui Iehova. Toate aceste grupuri, inclusiv evanghelicii, cred că au existat și în secolul al doilea creștini care au urmat învățătura curata. Cu greu însă pot oferi niște nume. Cine au fost acești creștini adevărați? Cum se numeau? Cum se face că nu avem scrieri ramase de la ei?

Pe lângă aceasta, dacă Biserica a fost coruptă, trebuie să admitem că Iisus a greșit. Ascultați ce spune El:

„Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18)

„Încă multe am a va spune, dar acum nu puteți să le purtați. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti.” (Ioan 16:12,13)

„Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20)

Dacă într-adevăr credem că Biserica a căzut, atunci mărturisim că locuința morților a biruit-o. Duhul lui Dumnezeu nu a călăuzit în tot adevărul. Domnul Iisus a fost cu Biserica doar până când aceasta a căzut în erezie, apoi s-a retras până când, o mie de ani mai târziu, în timpul Reformei, a reapărut Creștinismul curat.

„Biblia condamnă Tradiția…”

Este adevărat că anumite pasaje pe care le cunoaștem condamnă tradițiile oamenilor, dar în general ignoram alte pasaje cu același subiect.

„Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos. Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat.” (1 Cor. 11:1,2)

„Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2:15)

„Fraților, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi.” (2 Tes. 3:6)

Nu numai că Biblia nu condamnă Tradiția, ci chiar ne îndeamnă să o ținem. Această idee este exprimată în întreaga Scriptură, inclusiv în Vechiul Testament:

„Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat Părinții tăi.” (Proverbe 22:28)

Întreaga Scriptură este plină de îndemnuri de a transmite Înțelepciunea de la tată la fiu, de la Adam până la noi, atât prin viu grai cât și prin scris.

Noi toți ținem tradiții, indiferent din ce confesiune facem parte. Aceste tradiții se referă, printre altele, la conducerea bisericii, administrarea tainelor, felul de închinare în biserică. Aceste practici sau credințe ni s-au transmis de la „părinții” noștri în credință, care și ei le-au primit de la alții. Chiar și folosirea unei traduceri particulare a Bibliei în biserica noastră este o chestiune de tradiție. Unii folosesc traduceri ortodoxe, alții traduceri catolice, alții traduceri protestante. Chiar și felul în care precizam capitolul sau versetul sau numele cărților depinde de tradiție.

Indiferent cine ești și ce crezi, nu poți să eviți tradiția. Întrebarea este… practici Tradiția Apostolilor sau tradițiile oamenilor? Cele mai multe tradiții și învățături neoprotestante datează nu mai mult de unul sau două secole.

„Dumnezeu face un lucru nou…”

Această expresie biblică este uneori folosită pentru a justifica anumite tendințe radicale din mișcarea evanghelică modernă și pentru a nega relevanța istoriei pentru credința noastră.

Dacă vrem să ne concentram asupra prezentului și să ne eliberam de lanțurile trecutului, de ce să nu refacem canonul sau să rescriem Scriptura? De ce să ne oprim aici? De ce să nu includem influențe budiste sau zoroastriene în credința noastră? De ce să nu încercam folosirea drogurilor în serviciul de închinare? Nu-i așa că Dumnezeu face un lucru nou?

Fiecare generație de evanghelici de avangardă împinge acest principiu către noi limite, uneori șocante. Socul este potrivit aici. Istoricitatea credinței noastre cere ca orice lucru nou să se conformeze la ceea ce este vechi.

„Asta ar însemna că Biserica este infailibilă…”

Nu înseamnă nimic de felul acesta, cel puțin nu în felul în care am fost învățați să înțelegem infailibilitatea. În general, mai ales atunci când discutăm catolicismul, prin infailibilitate eclesiastică înțelegem că biserica face ce vrea, fără să fie trasă la răspundere.

Prin infailibilitate trebuie mai degrabă să înțelegem că Biserica este vrednică de încredere. Deși uneori au loc apostazii, Biserica biruiește și restabilește Adevărul. Trebuie doar să găsim această Biserică și să i ne alăturam.

Este posibil ca această chemare de a ne încrede în Biserica istorică să nu ne atragă pe unii dintre noi, care am fost învățați să fim sceptici cu privire la oameni și organizații, dar este o componentă importantă a ființei noastre, și ne face pe mulți să spunem…

„Pastorul meu nu spune așa ceva…”

Într-adevăr, este puțin probabil să auzi despre apocrife sau autoritatea Bisericii de la predicatorii tăi preferați. Probabil cei care ar aborda aceste subiecte și-ar pierde slujba!

Dar dacă, confruntat cu aceste întrebări dificile, cauți ajutor de la comentarii biblice sau de la un profesor competent, vei ajunge la aceleași concluzii ca și mine. Noi deja avem încredere în oameni sub forma bisericilor, a confesiunilor, a seminarelor sau a editurilor. Avem eroi și sfinți care ne slujesc ca exemple. Pe aceștia nu-i privim ca infailibili, dar ne încredem în ei pentru că îi vedem ca modele de credința. Alergăm la ei atunci când avem probleme și ne simțim confuzi.

O structură ortodoxă

Biserica Ortodoxă este aceea care împacă cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a Bisericii și a Tradiției. Ortodocșii nu s-au simțit amenințați de atacurile liberalilor pentru că ei nu pretind să justifice canonul pe baza unor fapte evidente sau pe istoria empirică a Bisericii antice. Ei sunt cei care au ținut cu credincioșie învățătura în ultimii 2000 de ani. Ei cred că Duhul Sfânt a călăuzit Biserica în Adevăr, canonul fiind o parte a acestui Adevăr. A redeschide chestiunea canonului în zilele noastre înseamnă a-I spune lui Dumnezeu și celor nouăsprezece secole de gândire creștină că au greșit.

Ar trebui să-i mulțumim Bisericii Ortodoxe pentru credincioșia ei. Fără să ne dam seama, deja depindem de Biserica Ortodoxă în multe din tradițiile noastre. De exemplu:

– Numind cele patru Evanghelii după Sfinții Matei, Marcu, Luca și Ioan indică faptul că acceptam o tradiție de la sfârșitul secolului al doilea. Irineu este primul scriitor care identifică pe autorii celor patru Evanghelii.

– Acceptând canonul și dogma Treimii, arătăm că ne încredem în judecata Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381).

– Întâlnindu-ne Duminica, afirmăm că Sâmbata, Sabatul, nu mai este obligatoriu pentru creștini, deși această interpretare a Legii nu apare explicit în Biblie. Duminica este ziua creștinilor, sărbătoarea unei noi creații.

– Sărbătorind în fiecare an Crăciunul și Paștile la o dată stabilită de Tradiție, recunoaștem că este data potrivită de a comemora evenimente specifice din viața lui Hristos.

– Primind textul Noului Testament, ne încredem implicit nu numai în credincioșia traducătorilor, dar și în cea a creștinilor ortodocși ai Bisericii timpurii, dintre care mulți și-au dat viața pentru a ne transmite scrierile Apostolilor.

Aceste aspecte ale credinței noastre pe care le-am împrumutat de la ortodocși au sens doar în contextul Tradiției creștine. Tradiția este cea care ne-a dat Scriptura. Dar dacă nu facem parte din Biserica Ortodoxă care a păstrat această Tradiție și ne-a dat canonul, ne va fi mai greu să înțelegem ce ne învață Scriptura.

Crezul de la Niceea

Această perspectivă a Credinței creștine este exprimată în Crezul de la Niceea, o declarație care ar trebui să fie miezul credinței fiecărui creștin care crede în Sfânta Treime. Acesta este mesajul întregii Biblii care pune autoritatea lui Dumnezeu, a Scripturii, a Tradiției și a Bisericii într-o relație perfectă.

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și într-Unul domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților,

Și viața veacului ce va să fie.

Amin!

Decizia unui fost neoprotestant

Într-o noapte de decembrie, când începusem să-i studiez pe Părinți, am rămas uimit de complexitatea Creștinismului. Ceea ce credeam înainte nu se potrivea cu evidența care-mi stătea înainte. Am pornit computerul și am început să joc un joc de tip Tetris. Lumea mea nu mai avea sens. Ciudățeniile Scripturii și ale istoriei ei nu se potriveau cu bagajul evanghelic neoprotestant bine pus la punct. Mă simțeam chinuit.

Liberalismul îmi părea o înșelătorie care își pune o mască creștină, dar care neagă de fapt toate aspectele Credinței. Mi-ar fi fost mai ușor să devin un umanist ateu și să abandonez orice pretenție de Creștinism. Dar perspectiva de a trece prin liberalism la ateism mi se părea un sfârșit tragic nu numai pentru credința care o aveam, ci și pentru calitatea mea de om pe care o prețuiam. O viață trăită de dragul vieții? Nicidecum! Mai degrabă moartea.

„Este Creștinismul adevărat? Care sunt dovezile?” Mă simțeam trădat și speriat, dar doritor să cred în Hristos și să-I fiu credincios, chiar dacă nu înțelegeam de ce. Nu știam pe nimeni altul asemenea Lui. Studiile mele I-au pus și mai mult în evidență strălucirea.

Noaptea avansa și mă simțeam prins prin culorile monitorului într-o lume de sticlă, a electronilor, fără sens, o mașinărie mecanică a vieții. Nu știu dacă eram obosit, inert sau doar indiferent. Mă aflam într-un mediu academic care considera Credința ca fiind un simplu curent social. Mișcarea rapidă a degetelor devenea o activitate mecanică, într-o lume în afara timpului, în care nu mai avea sens ce făceam, în care cărămizile se prăbușeau una după alta.

Mă simțeam inert.

Către dimineață am închis calculatorul și m-am așezat în pat, fără să-mi mai pese dacă cred sau nu.

În această stare de deprimare am descoperit sinteza ortodoxă dintre Scriptură și Tradiție. La început am fost foarte sceptic. Dar, ascultând mesajul ortodox, am găsit căi încă neexplorate, care rezonau cu inima pe care o aveam când am decis să-L urmez pe Iisus Hristos. Am găsit șansa nu numai de a-mi păstra credința, dar și de a o restabili la starea inițială și de a o lăsa să înflorească. Am găsit în credința ortodoxă o nouă cale de a privi nu numai Biblia, ci și lumea și creația, o cale care promitea noi profunzimi de realitate în relația mea cu Hristos.

Am continuat să-i citesc pe Părinții Bisericii și bucuria inițială a început să aducă roade. Am pătruns în adâncul lor orizont spiritual și am descoperit noi feluri de a înțelege Scriptura, pe care nu le cunoșteam înainte. Mi se părea că deveneam pentru a doua oară creștin.

Dar cum se explică…? Un grup întreg de versete biblice pot fi folosite ca dovezi împotriva Ortodoxiei. Toate aceste versete își au explicațiile lor, care ies din cadrul acestui eseu.

Important este să ne dedicăm asemănării cu Hristos. Este ușor să arătăm spre greșelile unor oameni sau ale unor biserici pentru a ne justifica refuzul de a ne schimba. Această atitudine nu este Creștinism, ci credința celor încăpățânați, mândri și aroganți. Este credința Iadului, căci judecă și acuză conform unei legi pe care noi înșine nu o ținem.

Dacă dedicarea noastră lui Hristos este aspectul cel mai important al vieții, nu e oare timpul să ne rugăm și să-L întrebăm cum putem deveni o binecuvântare, nu un blestem? În loc să căutăm greșelile altora, bine cunoscute de ei înșiși, ce-ar fi să ne debarasăm de propria noastră aroganță teologică?

Acesta este un început. Unii dintre noi vor trebui să meargă mai adânc, să înceapă a citi scrierile Părinților și a urma cu credincioșie credința creștină istorică. Poate vom avea de învățat de la unii pe care până acum îi ignoram. Poate trebuie să trecem printr-un proces de convertire.

Atenție însă. Decizia de a deveni un pelerin este periculoasă, căci te poate costa reputația, lucrarea și viziunea. Socotește bine înainte de a alege calea către Ortodoxie. Este o cale extrem de dificilă.

Dar este calea Evangheliei.

 

CONCLUZIE

Sfânta Scriptura este punctul cel mai înalt al Sfintei Tradiții a Bisericii, dar înălțimea la care se ridică se bazează pe muntele pe care este așezată. Luată din contextul Sfintei Tradiții, stânca Scripturii devine o bucata de lut care primește orice formă impusa de cel care o manipulează. Scripturii nu i se da cinste atunci când este abuzată și deformată, chiar dacă aceste denaturări se fac în numele autorității ei. Trebuie să citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca să-i înțelegem mesajul trebuie să ne așezăm cu umilință la picioarele sfinților care s-au dovedit „împlinitori, nu numai ascultători ai cuvântului” (Iacov 1:22 Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. ), și care prin viețile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când avem întrebări cu privire la scrierile Apostolilor, să mergem la acei care i-au cunoscut pe Apostoli, la sfinți ca:

– Ignațiu din Antiohia –

Născut

35 e.n.[1]

SiriaImperiul Roman

Decedat

108 e.n. (73 de ani)

RomaRoma Antică

Înmormântat

Bazilica Sfântul Petru din Roma

Cauza decesului

pedeapsa cu moartea

Cetățenie

Roma Antică

Religie

creștinism

Ocupație

teolog[*]

preot

cleric[*]

sfânt

și Policarp.

— Sfântul, slăvitul și sfințitul mucenic Policarp a fost episcop al Smirnei și unul din Părinții apostolici. S-a născut între anii 69 și 81 d.Hr. și a mucenicit între anii 155 și 167. L-a cunoscut personal pe sfântul apostol și evanghelist Ioan.—

Să întrebam Biserica, dacă vrem să nu fim aroganți, dacă vrem să nu ne auto-amăgim.

Privind la ţările Reformei (Olanda, Danemarca, Scandinavia, statele protestante ale Americii…) vedem că nici una dintre ele nu a rezistat din punct de vedere moral. Spiritul Reformei, spiritul protestant le-a distrus. În ciuda nivelului de trai ridicat, moral şi spiritual sunt la pământ. Din avântul religios, dar superficial şi rupt de Tradiţia Bisericii, de acum câteva sute de ani nu a mai rămas nimic. Totul s-a redus la iniţiativa şi libertatea personală fără limite, decenţă sau discernământ. 

 (Neo)protestanţii din România ar trebui să îi fie recunoscători Bisericii Ortodoxe – stâlpul şi temelia Adevărului (1 Tim. 3:15) – pentru că aceasta, prin Duhul Adevărului pe care îl împărtăşeşte în societate, păzeşte România de stricăciunea care, în lipsa părtăşiei cu Sfinţii şi cu Duhul Adevărului, a mâncat acele ţări „reformate”.

    Autor: Bogdan Mareciuc

http://www.odaiadesus.ro/index.html