Postirea aparţine şi este constitutivă firii umane. A mânca sau a nu mânca este un act de voinţă care a fost întotdeauna legat de voia dăruitorului hranei. A mânca sau a nu mânca nu este pentru fiinţa umană un act arbitrar. Postirea, nu în mod metaforic, este indicată de Sfânta Scriptură ca fiind sinteza ascultării lui Adam în rai. Toate poruncile lui Dumnezeu sau voia lui Dumnezeu pentru om e concentrată în acest „să nu mănânci!”. Căderea protopărinţilor este legată de acest act al mâncării din voie proprie, un act al mâncării nelegat de voia lui Dumnezeu. Eva, la sugestia şarpelui îşi doreşte să guste din bucuriile şi plăcerile lumii fără Dumnezeu. Iar greşeala lor este de a fi făcut acest act ignorând voia, sfatul şi dialogul cu Dumnezeu. Căderea a fost mai întâi o căderea voinţei, după care a urmat o cădere a firii. Mai întâi s-a pervertit voinţa, iar apoi firea a fost cuprinsă de stricăciune şi de moarte. Postul este deci, semnul ascultării de poruncile lui Dumnezeu şi el a fost instituit în rai.

  Venirea în lume a Mântuitorului pune actul postirii într-o nouă lumină. Mântuitorul când S-a arătat în lume la Iordan a început prin a posti pentru a întări voinţa firii umane. De aceea postul este armă lucrată nouă de Dumnezeu. Mântuitorul arată că postul nu este un scop în sine, ci este un mijloc de educare a voinţei, de ascultare, de călcare a eu-ului egoist, de renunţare la sine şi mai ales de încredere în puterea lui Dumnezeu. Mântuitorul ne arată că nu proteinele sunt principiul vieţii omului, ci dragostea lui Dumnezeu, care este un dar care angajează (este un dar şi o temă de casă în acelaşi timp). Iar Mântuitorul a arătat în deşertul Iudeii pentru prima dată firea umană biruind prin hotărârea voinţei slăbiciunea firii şi distrugând puterea diavolului. Iar când diavolul vede pe cineva îmbrăcat cu această armă se teme, se înfricoşează şi se depărtează, aducându-şi aminte de înfrângerea lui cea din pustie.

Lasă un răspuns