Postul şi postirea sunt înscrise în firea umană. Postul este starea naturală a omului. Încă din vechime, atât la popoarele păgâne, cât şi la cele monoteiste, postul a fost inseparabil de existenţa umană. Nu există religie care să nu pomenească sau să facă abstracţie de această problemă, anume ἐγρατεία (abstinenţă), raportându-se fie pozitiv, fie negativ. La popoarele păgâne postul a căpătat fie o conotaţie legată de cultul morţilor, căci se aduceau sacrificii animale pentru cei decedaţi, sacrificii de care cei vii nu avea voie să se atingă, fie postul a fost văzut ca o practică de înfrânare recomandată de filosofi. La unele popoare postul a păstrat conotaţia originară de mijloc de apropiere de zeitate. 

  În Vechiul Testament, postul şi-a păstrat scopul originar de a fi un mijloc de apropiere de Dumnezeu, cu tot riscul de a deveni un scop în sine. Postul în Vechiul Testament îşi arată misiunea originară de a fi un mijloc şi nu un scop, de aceea Mântuitorul îi condamnă pe farisei. Prin Moise, Dumnezeu rânduieşte postul din ziua curăţirii sau ispăşirii, precum şi alte posturi în lunile 4, 5, 6, 10 sau în ziua din ajunul sărbătorii Purim. În vremea Mântuitorului, evreii ţineau în fiecare lună o zi sau mai multe de post, anume lunea şi joia şi existau şi perioade instituite de împăraţi sau profeţi urmând unor mari nenorociri. Alte exemple de postire: Sf. Proroc Daniel în Babilon, regele David, regele Ahab, Sf. Proroc Ilie, şi întreaga cetate a Ninivei.

Lasă un răspuns