Orice creştin care este adevărat fiu al Bisericii celei dreptmăritoare a lui Hristos şi care trăieşte în viaţă cu evlavie şi frică de Dumnezeu, când începe o sfântă rugăciune sau o termină, la începutul citirii unei cărţi sfinte, la începutul şi sfârşitul unui lucru, la plecarea în călătorie şi la întoarcerea din ea, când este tulburat de vreo frică, de vreo veste rea sau de oarecare gânduri rele, când se scoală şi se culcă, când stă la masă şi când se ridică de la masă, se însemnează pe sine cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui ce a sfinţit Crucea cu Preacurat şi Preascump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită împotriva diavolului şi ca pe un semn dumnezeiesc, după cum scrie în Scriptură: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului (Ps. 59, 4) şi iarăşi: .. însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6). Noi ştim că la rugăciune trebuie să ia parte şi trupul nostru, cu toate mădularele sale. Intre acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Iată câteva mărturii din Sfânta Scriptură:

  Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: …i-a dus afară până spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).
( I Tim. 4, 14) = Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor

  fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5-6) = 5. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus; 6. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau.

 (8, 14-17 ş.a.) = 14. Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan; 15. Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt; 16. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus; 17.Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt. 

 Împărtăşirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, «punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se chema «punerea mâinilor preoţiei». Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinţa de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8). In Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a. Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea, şi în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14) = Israel insă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut.

 (Fapte 17, 24-25) = 24. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini; 25. Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate.

In citatul de mai sus nu este vorba de semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna. Aici se spune numai că pe Dumnezeu nu trebuie să-L slujim cu ostenelile mâinilor noastre, cum am sluji pe oarecare om mai mare al nostru.  Dumnezeu nu are nevoie de asemenea slujitori, omul fiind atât de mic faţă de El, încât în privinţa aceasta, ca şi de altfel în orice privinţă, nu-L poate ajuta cu nimic.

 Iar Mântuitorul a vorbit femeii samarinence: Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23-24) 

  In acest citat de mai sus este vorba de cu totul altceva, şi anume, că în curând se va începe o epocă nouă, în care închinarea lui Dumnezeu (cultul dumnezeiesc) va fi mai iar nu ca până atunci, aproape numai formală (exterioară şi materială), legată de un anumit fel de lăcaş (templul), de o anumită localitate (Ierusalim, respectiv Garizim), de o anumita
naţiune (iudei, respectiv, samarineni). Căci Dumnezeu este Duh şi ca atare nu poate fi cuprins între zidurile unui templu oarecare, fie în Ierusalim, pe Muntele Sion, fie în Samaria, pe Muntele Garizim, şi monopolizat acolo. El este pretutindeni şi de aceea închinarea nu trebuie să fie legată de ceva material sau mărginit, ci trebuie să se facă «în duh», adică să fie internă (spirituală), cum nici la samarineni, nici la iudei nu fusese până atunci. Această închinare «în duh» este o închinare «în adevăr» sau adevărată – şi aceasta va trebui să fie căutată şi practicată. Dar prin aceasta nu înseamnă că se înlătură cultul exterior, ci numai că se pune mai multă bază pe cel interior, atât de nesocotit mai înainte; căci şi cultul extern este necesar, dat fiind natura dublă a făpturii noastre, trupească şi sufletească (Matei 6, 5-6) = 5. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor; 6. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

( Rom. 12, 1) = Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.

( I Cor. 6, 15) = Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!

  Dacă voi, sectarii, cereţi de la noi numai închinare în duh, pentru ce voi, când vă rugaţi, plecaţi genunchii, vă plecaţi capetele, vă bateţi piepturile, vă ridicaţi mâinile, vă împreunaţi
mâinile amândouă şi alte multe manifestări de acestea aveţi în vremea rugăciunii? Pentru că şi acestea sunt asemănătoare cu facerea semnului Crucii cu mâna, fiind participări ale trupului vostru la rugăciune. Oare credeţi voi că vă puteţi ruga vreodată fără ca trupul vostru să ia parte la osteneala rugăciunii? Dacă aţi fi nişte duhuri fără de trup, v-am crede, dar nefiind, niciodată nu vom crede aceste afirmaţii neîntemeiate pe adevăr. Ca şi îngenuncherea, ca şi plecarea capului, ca şi metania sau ca şi ridicarea mâinilor în sus la rugăciune, tot aşa şi semnul Sfintei Cruci făcut cu mâna, este un semn care arată o ţinută
religioasă sau o stare sufletească de evlavie în faţa lui Dumnezeu, Căruia trebuie să-I slujim şi cu sufletul şi cu trupul nostru (I Cor. 6, 20) = Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

(Filip. 1, 20) = După aşteptarea şi nădejdea mea că întru nimic nu voi fi ruşinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte;

” Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”. Galateni (3, 13)”

      Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu  – Corinteni (6, 20)

Dupa asteptarea si nadejdea mea ca intru nimic nu voi fi rusinat, ci, intru toata indrazneala, precum totdeauna, asa si acum, Hristos va fi preaslavit in trupul meu, fie prin viata, fie prin moarte- Filipeni (1,20)

– Potrivnicii Crucii si ai semnului ei sunt vrăjmasii Crucii lui Hristos:”  Caci multi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum va spun si plangand, se poarta ca dusmani ai crucii lui Hristos. Filipeni (3,18)”
– Sfarsitul acestora este pieirea. Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea lor, ca unii care au in gand cele pamantesti – Filipeni (3,19)

Semnul Sfintei Cruci va vesti venirea a doua a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului si vor plânge toate neamurile pământului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă: „ -Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa.
– Si va trimite pe ingerii Sai, cu sunet mare de trambita, si vor aduna pe cei alesi ai Lui din cele patru vanturi, de la marginile cerurilor pana la celelalte margini.-Matei (24, 30-31)”.Acel semn este Crucea, deoarece ea este semnul puterii si al biruintei lui Hristos.

” Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu- 1 Cor(1,18)”

 Dezbracând (de putere) începatoriile si stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.-Coloseni (2,15). Cu adevărat atunci se vor rusina cu rusine vesnică si căintă toti vrăjmasii si hulitorii Sfintei Cruci; dar atunci căinta lor nu le va mai folosi. Satana urăste foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci este arma cea nebiruită cu care Hristos a biruit si a prădat iadul, si de aceea îndeamnă pe toti cei rătăciti de la adevăr si care îi slujesc lui, să hulească si să vrăjmăsească Crucea lui Hristos, căci, după cum câinele fuge de bătul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea care îi aminteste că prin ea a fost biruit.

Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume!Galateni (6,14).

Crucea mai poate avea înțeles de suferință.

 ” Atunci Iisus a zis ucenicilor Sai: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24).

 

Dacă nu ne luăm crucea înfrânării de bună voie, vom purta crucea grea a mustrărilor de conștiință pentru păcatele săvârsite, prin neânfrânare si lipsa de răbdare, ca si bogatul nemilostiv care striga :

” Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului inapa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie ” (Luca 16, 24 ).

Crucea, pusă ca suferintă de Dumnezeu pe umerii nostri trebuie să o întelegem ca un medicament vindecător al păcatelor, precum i s-a dat chiar si Sfântului Apostol Pavel.

” Si pentru ca sa nu ma trufesc cu inaltimea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanii, sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc ” ( II Corinteni 12, 7 ).

Dacă e grea crucea suferințelor luate de bunăvoie, crucea suferințelor ca urmare a făradelegilor e groaznic de chinuitoare.

  „-Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. „

-Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.Coloseni” (1,19-20)

  Noi predicam pe Hristos cel rastignit…Insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie. ” I Corinteni (1,23)

     “Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, mărturiseşte troparul de la Taina Sfântă a Maslului; că se îngrozeşte şi se cutremurăCalea lui Hristos este crucea de fiecare zi; nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate, spune Sfântul Isaac Sirul. De fapt, fiecare creştin este un permanent purtător de cruce, fie că aceasta e mai grea, fie că e mai uşoară. A-ţi purta crucea cu demnitate, credinţă şi răbdare înseamnă a-L imita, după putere, pe Hristos, înseamnă a parcurge împreună cu El traseul de la suferinţă la biruinţă, de la moarte la înviere. Iisus Hristos, remarca Părintele Dumitru Stăniloae, Se face contemporan nouă, oferindu-ne ajutorul Său necondiţionat. Crucea este armă împotriva diavolului, deoarece prin jertfa Domnului a fost biruită puterea celui rău, a păcatului şi a morţii: , nesuferind a căuta spre puterea ei; căci morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”. Prin Cruce şi Înviere, Iisus ne-a adus mântuirea. În cimitire, Crucea veghează somnul celor adormiţi până la a doua venire a Domnului. Prezenţa Crucii la mormânt este un semn că cel plecat pe calea veşniciei a adormit întru credinţa şi nădejdea învierii spre fericirea veşnică.

  “ Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus.Luca“  (23,26)

 –  “ Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota.

-Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.

-Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie,  iată fiul tău!  “  Ioan  (19, 17-25-26).

   Hristos indoită cruce a purtat. Una in suflet : suferința, răbdarea, usturimea, durerea, rușinea, scuipările, mâhnirile si întristarea; si toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului si Măntuitorului nostru Iisus Hristos. iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi si S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

    Si Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci : Mie sa nu-mi fie a mă lauda, decât in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus si cealaltă cruce, cum singur spune : In bătai, în suferințe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la frații cei mincinosi.

   Deci să știți, când vă ataca sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferințelor, nu si pe cea materială. Noi o luam si pe cea dintâi, ca asa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn in spate si o cruce a suferințelor in sufletul Său, până la moarte si moarte pe cruce.
Crucea, este biruința, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului si ale morții. Deci vai si amar si blestemat si de trei ori blestemat este acela care nu se inchină cinstitei si de viața făcătoarei Cruci a lui Hristos !
Indoit este omul, si indoită cruce trebuie sa poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul si Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :

   O, crestine, nici un lucru sa nu faci, pana nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci in călătorie, când începi lucrul, când te duci sa inveți carte, când esti singur si când ești cu mai mulți; pecetluieste-ți cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruinței lui Hristos asupra iadului. Și nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fața focului si ca praful in fata vântului.

   Hristos este puterea lui Dumnezeu si înțelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 24.). Iată dar ca moartea lui Hristos, adică crucea, ne-a imbrăcat cu ințelepciunea enipostatică si puterea lui Dumnezeu. Cuvântul crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru ca prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruința asupra morții, sau pentru ca, după cum cele patru brațe ale crucii se țin si se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se țin prin puterea lui Dumnezeu înalțimea, adâncimea, lungimea si lățimea.

    Ca sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea . “  Efeseni (3,18)   adica toata creatia  vazuta si nevazuta.

Prin urmare, acest lemn cinstit cu adevărat si venerabil, pe care Hristos s-a adus jertfă pe sine în locul nostru, trebuie venerat pentru că s-a sfințit prin atingerea cu Sfântul Lui trup si sânge. Trebuie venerate si cuiele si lancea si imbrăcămintea si Sfintele Lui locasuri, anume: ieslea, peștera, Golgota, mormântul mântuitor si făcator de viațș, Sionul, acropola Bisericilor, si cele asemenea, după cum a spus dumnezeiescul parinte, David:

 “ Iată am auzit de chivotul legii; în Efrata l-am găsit, în ţarina lui Iaar. 

Intra-vom în locaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui. “ Psalm (31,6)

Ne inchinăm, deci, semnului cinstitei si de viată făcătoarei cruci, chiar daca este facut din altă materie. Noi nu cinstim materia – să nu fie!  ci semnul, ca simbol al lui Hristos.

-Iacov a binecuvântat cu mâinile şale (aşezate în chipul crucii) pe fiii lui Iosif, după cum este scris: …luând Iosif pe cei doi fii ai săi, pe Efraim cu dreapta sa în faţa stângii lui Israel, iar pe Manase cu stânga sa în faţa dreptei lui Israel, i-a apropiat de el. Israel însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Mânase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut. Şi i-a binecuvântat… (Fac. 48, 13-15). 

-Hristos a binecuvântat cu mâinile pe copii şi pe apostoli. Despre binecuvântarea copiilor ne vorbeşte Sfânta Scriptură astfel: Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei (Marcu 10, 16). Iar despre binecuvântarea apostolilor ne spune: …i-a dus afară până spre Betania, şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat (Luca 24, 50).

-Apostolii au aşezat diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mâinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Tim. 4, 14), fapt pentru care taina preoţiei era numită «punerea mâinilor preoţiei». Tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor împărtăşeau Apostolii Sfânta Taină a Sfântului Mir (a împărtăşirii Sfântului Duh celor botezaţi) (Fapte 19, 5-6; 8, 14-17 ş.a.). Împărtăşirea Sfântului Duh în această Taină se numea, de asemenea, «punerea mâinilor», spre deosebire de cea de mai sus care se chema «punerea mâinilor preoţiei». Prin urmare, la rostirea rugăciunii, trupul ia şi el parte
îndeosebi prin acest mădular al său care este mâna. Trebuinţa de a lua parte şi trupul sau cel puţin un organ al trupului, la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire (I Tim. 2, 8). In Testamentul Vechi, de asemenea se practica rugăciunea prin participarea trupului, ca, de pildă, prin îngenunchere, plecarea capului, lovirea pieptului cu mâna, ridicarea mâinilor ş.a. Psalmistul zice: Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea, şi în numele Tău voi ridica mâinile mele (Ps. 62, 5). Semnul Crucii în Vechiul Testament a fost prefigurat în binecuvântarea lui Iacov (Fac. 48, 14), în minunea despărţirii apelor Mării Roşii şi a înecării lui faraon, în ţinerea mâinilor lui Moise în chipul Crucii în timpul luptei cu Amalec (Ieş. 17, 11-12). In Noul Testament, semnul Crucii se face astfel: se împreună primele trei degete de la mâna dreaptă – simbolizând Sfânta Treime – (degetul mare, arătătorul şi cel mijlociu), iar celelalte două degete se ţin strânse în palmă – simbolizând cele două firi ale Mântuitorului, firea dumnezeiască şi omenească. Apoi se duc la frunte, la piept, la umărul drept şi la urmă la umărul stâng, rostind cuvintele: In numele Tatălui (la frunte) şi
al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (de la un umăr la altul), după care zicem «Amin!» «In numele Tatălui» înseamnă cinstirea lui Dumnezeu- Tatăl, Stăpânul tuturor. Coborârea mâinii la piept rostind cuvintele «şi al Fiului» înseamnă coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ pentru mântuirea noastră. Iar ducerea mâinii de la umărul drept la cel stâng, rostind cuvintele «şi al Sfântului Duh», înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu şi împreunarea cu El, prin harul Sfântului Duh adus nouă de Dumnezeu- Fiul. 

DESPRE VENERAREA SFINTEI CRUCII

 

  Sfânta Cruce este altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus Hristos a fost şi jertfă adevărată şi preotul care a adus-o, câştigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adevereşte Sfânta Scriptură, zicând: Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare…, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curaţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 11-14)Sfântul Chirii al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20) = Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale

 Din pricina păcatelor eram duşmani ai lui Dumnezeu, şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor
de oameni. Totuşi, priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut cu adevărat şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni! In trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24) = El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat.

Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi!” . 

Să se mai ştie şi aceasta, că în Sfânta Scriptură cuvântul Cruce are două înţelesuri:
a) un înţeles spiritual (întrebuinţat mai rar); înţelesul spiritual al cuvântului cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34) = Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

 Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38) = Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
b) un înţeles material, propriu sau obişnuit, însemnând lemnul Crucii sau crucea de lemn, compusă din două lemne puse de-a curmezişul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul. Înţelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sunt următoarele: Şi, ducându- Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota (Ioan 19, 17) = Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota,

Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, coborându-Te de pe Cruce (Marcu 15, 30; Ioan 19, 31). In înţelesul obişnuit, în vorbirea de toate zilele (nu şi în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă şi semnul crucii făcut cu mâna dusă la frunte, la piept şi la cei doi umeri. Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată şi în Vechiul Testament, prin «şarpele de aramă» (Num. 21, 9) = Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia.

şi arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan 3, 14-15) = 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului; 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit Crucea şi a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face, pe de o parte, să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul; iar pe de altă parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre şi să o slăvim. Aşadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiţi voi, sectarilor, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasă jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră. 

Neoprotestanții spun că trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.

Răspunsul este că şi în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci şi sabia cu care a ucis pe Goliat, căci şi ea a fost ţinută cu mare cinste în cortul sfânt lângă efod, după cum
spune: Şi a zis David către Abimelec: «N-ai cumva la îndemână vreo suliţă sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armă…». Preotul însă a răspuns: «Iată sabia lui Goliat filisteanul, pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod…» (I Regi 21, 8-9) = 8. Şi a zis David către Ahimelec: „N-ai cumva la îndemână vreo suliţă sau vreo sabie? Căci eu nu mi-am luat nici sabia, nici altă armă, deoarece porunca regelui a fost grabnică”; 9. Preotul însă a răspuns: „Iată sabia lui Goliat filisteanul pe care l-ai ucis în Valea Stejarului; ea este învelită într-o haină, după efod; de vrei, ia-o; alta afară de aceea n-am aici”. David a răspuns: „Ca ea nu mai este alta, dă-mi-o!” şi i-a dat-o.

Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, aşezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea şi Marele Apostol o numeşte puterea lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18) = Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Cât priveşte cununa de spini, piroanele etc , noi le cinstim şi pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcaţi cu Dumnezeu prin ele, şi nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea. 

Neoprotestanții și cei asemenea lor spun că atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu şi toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătoşi, nu pot fi sfinte şi vrednice de a fi venerate. 

Răspunsul este:  dar atunci şi cu Biblia ar trebui să facem tot aşa. Astăzi avem foarte multe Biblii şi, prin asemănare cu cele ce spui dumneata, ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu şi pe toate celelalte tipărite de culegători şi de tipografi păcătoşi sau necreştini. Aceasta ar fi însă ceva de neînţeles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînţeles este şi obiecţiunea de mai sus a dumitale.

Crucea spun (Baptiștii, Penticostalii, Adventiștii, Martorii lui Iehova, Evangheliștii etc, etc) nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici şi în case etc , ci înlăuntrul nostru, în suflet. Le pot răspunde că cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreşte pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc şi întăresc sentimentele celedinlăuntru. De altfel, şi crucea dinlăuntrul nostru, ca simţământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afară. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeşte şi crucea cea dinlăuntru şi cinsteşte cu evlavie şi semnul ei din afară. 

Dar care a fost scopul Domnului de a binevoit să moară pe Cruce?

La această întrebare ne răspunde dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: „Acesta a fost aşadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte să biruiască pe diavolul, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul că S-a lăsat de bună voie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui”.

Mai este vreun loc în Sfânta Scriptură care arată despre puterea Crucii şi că de ea s-a slujit Mântuitorul spre mântuirea noastră?

Da, este. Auzi pe marele Apostol Pavel care se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte pe ea putere a lui Dumnezeu, zicând: Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Şi iarăşi zice: Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume (Gal. 6, 14). Iar cum că prin Cruce s-a omorât vrajba şi cum că prin Cruce a împăcat Mântuitorul pe oameni cu Dumnezeu, ascultă când zice: Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii…, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia (Efes. 2, 14-16). Şi iarăşi zice: Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate cu Sine să le împace…, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale (Col. 1, 19-21). Şi iarăşi zice: Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Col. 2, 14-15). Prin cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8-9) = 8. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce; 9. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;

( Luca 24, 26) = Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?

(Ioan 17, 1) = Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

 Dacă crucea ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat pe ea. 

Autor: Arhimandrit Cleopa Ilie

Lasă un răspuns